Balada ostasilor romani cazuti in luptele pentru pamantul tarii

joi, 14 noiembrie 2013

Sunteţi „din Ţară”?



Întâia dată mi s-a pus această întrebare, undeva în Republica Moldova, într-un orăşel, Căuşeni, ce îndrăzneşte să dateze de pe la 1455. Asta doar documentar, dacă stăm să ne gândim ar putea fi cu mult mai vechi, iar la vremea atestării nici Măria Sa, Ştefan nu se urcase încă pe tronul Moldovei. Ideea era că ori de câte ori am fost dincolo de graniţe am fost întrebat în alt fel: „de unde sunteţi?” „din ce ţară veniţi?” Pe când acolo, într-o dimineaţă în care mergeam aiurea printr-o piaţă agro-alimentară, cu tarabe de tablă, cu pătrunjel, borş, castraveţi şi roşii, sporovăind între noi, (comentarii, absolut „docte”, despre preţul leuşteanului sau cimbrului), o comerciantă cu fler nu ne-a chiar întrebat, deşi a fost chiar interogativă: „sunteţi din Ţară?” Iar aici am avut revelaţia: noi nu eram străini, noi eram „din Ţară”. Nu din România, ci din Ţară! Căci acolo era şi Ţara ei şi a altor milioane de cetăţeni pe care îi deosebeşte de noi, cei dIn România, doar o grijă majoră în plus: ca şi noi, pedalează fără lanţ pe o politică unsă cu ulei, ca şi noi sunt strânşi cu uşa preţurilor în urcare şi calitatea „în creştere negativă” a nivelului de trai, cu mojicii moştenite sau mai moderne, cu bune şi rele, cum se spune, ca şi noi, au politicieni de „mare clasă” etc. Grija lor majoră este însă, că nu sunt, încă, „în Ţară”!
Ei au pus la cale o „Casă a Limbii Române” în oraş, au în fiecare an, pe 31 august „Ziua Limbii Române”. Nu au nostalgii, au angajamente, au doar datorii faţă de copiii şi urmaşii lor, le pasă altfel, căci au suferit altfel. Iar veșnicul război dintre limba română și „limba moldovenească” avea să nască pe ecranul televizorului, titlul unei emisiuni locale dedicată sărbătorii acelei zile, sub numele de necomentat: „Limba noastră-i o confuzie!” (văzută de subsemnatul, live, sau cum spun moldovenii... vie). Deși, merită amintit aici, că în pofida tuturor discuțiilor sterile, intervențiilor insistente, agresive sau rău direcționate, Parlamentul de la Chișinău nu a acceptat o a doua limbă oficială în Republica Moldova, adică, rusă, deși a fost o acțiune destul de vehementă, cam ca răscoala de la Tatarbunar din 1924. Iar pentru curioși, în spațiul Internetului despre imnul purtând ideea limbii, se menționează ştiinţific şi sensibil dobitoc „fără ca numele limbii să fie explicit”! Să fie abhază, să fie ainu, să fie sumeriană, sanscrita veche? Suntem deja alunecaţi! Noi, invitaţi fiind, am dus cu noi să dăruim tradiţional, nişte cărţi adunate cu sârguinţă într-un portbagaj cam mic pentru cât am fi dorit şi putut căra, dar satisfactia uriaşă, modul în care au fost primiţi rebrenii, călineştii, sadovenii, etc., ne-a dat de înţeles că nu cantitatea conta, nici la Casa Limbii Române ctitorie a profesorului Valeriu Ostaş - ostaș recunoscut al limbii române ,- nici la Biblioteca directoarei Liuba Osipov, ci dragul de a însemna un dar adevărat. Pentru oameni adevăraţi. Căci nefăcând comentarii politice, am fost mai mereu interesat de conţinutul vorbelor şi, mai ales, al faptelor acelor localnici care drăgăleau limba română duios, altfel decât o facem noi, căci la noi „s-a mişcat”, evoluând spre alte forme ale modernismului. Acolo, în siluirea sovietică, a rămas limba bunicilor noştri - ei zic „bunei” - de care ne amintim cu drag. Căci limba i-a ţinut astfel, darea aceea menţionată din mână în mînă. Lucrul cel mai de preţ al unei naţii este prima carte de istorie ce trebuie cercetată, ale cărei aspiraţii şi perspective, gânduri şi înţelepciuni se regăsesc în aceeaşi limbă. Respect mai mare nu se poate, căci Imnul Moldovei se cheamă „Limba noastră”, iar Alexie Mateevici este umbra frumoasă a Eminescului celui din toate veacurile, al nostru și al lor deopotrivă. Lăudabil a fost că la cermoniile din acel 31 august, păstorite de chiar Preşedintele consiliului raional şi de primarul oraşului, au participat ,veniţi din ţară, oameni buni de la Iaşi, Satu Mare, Craiova, Vaslui, Huşi, Constanţa. Oameni pentru care semnificaţia celebrării a fost cel puţin egală cu cea a gazdelor, care au făcut un efort serios în a invita un număr atât de mare de reprezentanţi „din ţară”. Printre care și noi, cei de la Cultul Eroilor, filiala Constanța.
Multe şi frumoase cuvinte, care ale vorbitorilor, care desprinse din paginile lui Eminescu sau Mateevici sau Nichita Stănescu, versuri prinse în cântece, versuri şi nu doar versuri ci frânturi din noi au fost semănate deasupra unei adevărate sărbători pe care destul de târziu am îmbrăţişat-o şi aici, în România. Căci după derularea povestită mai sus, gazdele ne-au devenit invitaţi şi, la Medgidia zilelor următoare s-a reluat sub un patronajul scriitorului Corneliu Leu (medgidian, fireşte!) prezentarea celor petrecute la Sinaia. Domnul Leu se zbătuse vreo trei legislaturi românești, ca să instituționalizeze această celebrare și... în Țară, căci ea începuse ca sărbătoare în Moldova. În aceleaşi zile ale prezenţei noastre la Căuşeni, a Sărbătorii Zilei Limbii Române de acasă. Iniţiatorul a mai povestit cu remarcabil har şi partea nevăzută a lucrurilor petrecută pe Platoul Bucegilor într-un cadru cu totul special; ne-a prezentat şi filmul emoţionantelor evenimente derulate pe un ecran mare, dar prea mic pentru a cuprinde dimensiunea momentului. Mai apoi, după momente oficiale, s-a consfinţit înfrăţirea celor două oraşe, primarii Marian Iordache - Medgidia şi Grigore Repeșciuc - Căușeni, semnând și actele de rigoare. Poate pare prețioasă expresia, dar totul a curs ca un eveniment normal, neîncărcat de festivisme, ca o alunecare firească de prietenie caldă, de frăție între două entități niciodată despărțite. Ca un fel de act reparatoriu, de vreme ce el exista deja dintotdeauna.
Emoția încape cel mai adesea înghesuită în cuvinte, mai ales când atâtea gânduri converg spre statornicul monument care este limba română, vorbită încă... „în două limbi”. Dar ne-a stat mereu în zilele acelea și în inimi și pe buze. Și chiar dacă s-au cântat două Imnuri și la Căușeni și la Medgidia au fost doar un glas și doar o inimă.
Și cu toate astea, cimitirul Eroilor români din Chișinău a fost vandalizat cu ocazia zilei de... 25 octombrie . Festiv, în 2013!
DAN NICOLAU