Volumul
„Eroii de la Nistru” a aparut în contextul reluat an de an, în ultimele
două decenii, la 2 martie, când moldovenii, fraţii noştri din stânga
Prutului mai exact, comemorează, cu tristeţe şi revoltă, pe undeva însă
şi împăcaţi cu soarta, actul de acum 23 de ani când, sfidând democraţia
europeană, mercenarii năimiţi de prin toate cotloanele
incomensurabilului spaţiu exsovietic s-au prăvălit precum ciuma peste
Moldova suverană ca să combată „fascismul românesc” şi să „salveze”,
chipurile, socialismul, în fapt, pentru a restaura fostul imperiu care
începuse să scârţâie grav, din toate încheieturile, ca o corabie
putredă. Mânaţi de instinctul de supravieţuire, dar mai ales de cnutul
cazacilor, mii de români-moldoveni au fost nevoiţi atunci să se
refugieze iarăşi în dreapta Nistrului sau, în cazul că unii dintre ei au
ezitat, au fost expulzaţi fără cine ştie ce menajamente, nu înainte de a
fi etichetaţi drept „fascişti” şi „cotropitori” tocmai ei, care neam de
neamul lor, cel puţin din vremea regelui Burebista aveau rădăcinile
adânc înfipte acolo. Pentru cei rămaşi, vor urma ani de „ocupaţie
teroristă”, o perioadă cu adevărat însângerată precum însăşi steaua
bolşevică atât de dragă cotropitorilor care curg de la est, soldată cu
zeci şi sute de crime, cu masacre colective, cu schingiuiri, arestări şi
intimidări, fapte care vor declanşa o adevărată morişcă antiromânească,
în care „vitejii” precum suspendarea drepturilor civile, desfiinţarea
presei, a şcolilor, închiderea bisericilor etc. par simple exerciţii la
tot mai dureroasa temă a supravieţuirii în plin secol al XX-lea
la români. Un adevărat regim de teroare colectivă, demn de crudele
vremuri ale năvălirilor barbare din zorii Evului Mediu şi mai demult au
instaurat ruşii acolo, prin cozile lor de topor smirnoviste, şi asta cu
iluzoria convingere că vor reuşi să mai oprească în loc,
pentru încă un secol-două, poate mai mult, tăvălugul civilizator care
vine tot mai vizibil şi implacabil dinspre inima Europei moderne... Da,
ruşii au privit întotdeauna cu jind la nurii Europei, la porturile şi la
pala- tele ei, cu jind, dar şi cu mare spaimă, imaginându-şi că o vor
ademeni totuşi înainte ca ea să-i strivească, să le dilueze ambiţiile,
sângele, istoria… Şi unde au ajuns? Acolo unde, mai devreme sau mai
târziu ajung toate imperiile, pe marginea mormântului adică. Şi acelaşi
destin îi va paşte ca şi pe mongolii lui Gingis Han, ca şi pe bizantinii
ai căror urmaşi în linie directă se pretind, ca şi pe romanii ceilalţi,
din Apus, şi aşa mai departe. Altfel spus, în priza fără nicio putinţă
de scăpare a Europei, cu cleştele N.A.T.O. din ce în ce mai strâns pe
talia ei de haziaică prea îndelung dedată la tras spuza altora pe
propria-i turtă, cu implacabila şi totodată enigma- tica revărsare a
lavei galbene simţită în ceafa încă groasă, de matroană dolofană, Mama
Rusia are motive să se teamă. Şi cu cât se teme mai mult, cu atât
schelălăie mai jalnic, iar când prinde ocazia - şi de la Gorbaciov
încoace a tot prins la ocazii! - zgârie rău, muşcă de pe unde nimereşte
şi loveşte năpraznic cu coada. Aşa se şi explică, pe undeva, amănuntul
că în primăvara lui 1992, când tocmai îşi făcea iluzii că s-a desprins
în câştigă - toare, Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt - jumătatea
acelei Moldove, mai exact, cea din partea orientală - avea să mai
trăiască o tragedie.
Or,
cu gândul mereu la acele zile cumplite din viaţa moldovenilor săi de la
Nistru, spre neuitare şi pioasă reculegere, colonelul (r) Anatol
Munteanu, combatant în respectivul război, iată că ne mai propune o
carte plină de învăţături, dar şi de sumbre prevestiri, din filele
căreia răzbat, pe alocuri, dureroase răstălmăciri ale istoriei grefate
pe viaţa de zi cu zi a omului de rând, nevoit să resimtă cu fiece
răsărit de soare provocările şi agresiunile la fiinţa naţională
românescă, devenite o practică obişnuită în ziua de azi, când puterea
statului ca atare se află încă în criză şi politicie- nii uită prea uşor
de menirea şi de responsabilitatea lor. Oarecum previzibil, volumul
colonelului Munteanu se încolonează în siajul altora, începând cu
„Conflictul transnistrean” (1995), „Românii de la Est”. „Războiul de pe
Nistru” (2004) şi continuând cu „Sacrificiu şi trădare. Războiul de
secesiune din Republica Moldova” (2006), apoi cu „Epopeea libertăţii”
(2012), toate abordând, în fond, aceleaşi realităţi traumatice şi
nedomolite legate de politica separatistă din Transnistria, cărţi scrise
cu indiscutabilă
obiectivitate, fără ură şi părtinire, deşi cu o vehementă în-
crâncenare, dar şi cu francheţe, o atitudine pe cât de nobilă, pe atât
de evitată de elita ştiinţifică românească de azi, foarte temătoare să
nu fie catalogată cumva, Doamne fereşte!, drept… „naţionalistă”. În altă
ordine de idei, cartea aceasta, dincolo de aura ei istorică, este şi o
reconstituire jurnalistică minuţioasă, per ansamblu, a unui moment
tragic din istoria recentă a Moldovei, iar apelarea la interviu ca
modalitate principală de oglindire a unui moment istoric de o
încărcătură emoţională încă vibrantă mi s-a părut extrem de valabilă.
Practic, recuperând memoria încă prodigioasă a unui participant de primă
linie, chiar dacă una mai degrabă discretă, având în vedere funcţia sa
în structura de securitate a Moldovei, la evenimentele din Transnistria,
ajuns să conducă efectiv luptele de la capul de pod
Coşniţa-Doroţcaia-Pârâta, localităţi neaoş româneşti de dincolo de
Nistru, rămase - şi asta numai graţie faptelor de vitejie concretă ale
militarilor şi voluntarilor moldoveni - şi azi sub jurisdicţia
Republicii Moldova, Eroii de la Nistru nemureşte, între cele peste 300
de pagini, fiii unui popor dintotdeauna însetat de libertate care şi-au
dat viaţa pentru acest frumos ideal, pentru dreptate şi adevăr, pentru
binele Moldovei isto- rice, spunând lumii că acolo, la Nistru, aidoma
răzeşilor marilor voievozi de la Suceava, ei şi-au apărat încă o dată, a
câta oară oare?, nu doar ţarina, casele şi mormintele străbune, ci şi
graiul, istoria neamului, demnitatea de oameni şi de cetăţeni ai unei
lumi care este de dorit să rămână tot mai luminoasă şi paşnică. În altă
ordine de idei, pentru combatantul Anatol Munteanu, aşa cum ni se
dezvăluie (şi) aici, rămâne o certitudine faptul că aventura
smirnovistă, devenită politică de stat sub oblăduirea răposatului
„tătuc” Boris Elţîn, producătoare de zvonuri, de defăimări şi jigniri la
adresa poporului român, este continuată, cu un zel ieşit din comun, şi
în zilele noastre, când se resimte o recrudescenţă tot mai periculoasă a
antiromânismului. Bine documentată, cu inserţii preluate inclusiv din
presa vremii, cartea de faţă are capacitatea de a pune în faţa
cititorului de azi imagini dintre cele mai veridice ale „trădării”
premeditate şi sistematice ale idealurilor noastre naţionale de către
personaje politice de tristă faimă din sfera puterii de la Chişinău,
toate aceste realităţi dure şi contrastante petrecute sub ochii nepăsători
ai autorităţilor fiind nu doar dezvăluite, ci şi dovedite cu exemple
dintre cele mai epatante de către autor, martor al multor asemenea
disfuncţionalităţi şi discrepanţe. Şi aceasta întrucât, aşa cum arată
colonelul (r) Anatol Munteanu, la mijloc nu se află doar interese de
ordin strategic, ci şi unele mult mai ascunse, de ordin economic în
primul rând, care au dus la transferarea unei mari părţi din bogăţia
Moldovei unor forţe străine oculte, caz tipic de trădare a intereselor
naţionale controlat de o „caracatiţă” cu complicate încrengături şi
numeroase capete. Prin fixarea în timp, deşi raportată la un trecut
istoric deja, cartea surprinde câteva secvenţe revelatoare din cei mai
aberanţi ani ai unui regim cinic, crud şi corupt, radiografiind situaţii
şi evenimente de pe întreg teritoriul Republicii Moldova, autorul
lăsând senzaţia că, asemeni unui jurnalist adevărat, fără nicio umbră de
teamă, s-a aflat permanent în miezul evenimentelor, acolo unde situaţia
era mai fierbinte şi condiţia luptătorului mai dificilă, de la
Coşniţa-Doroţcaia la Vadul lui Vodă, ca să-l regăsim apoi la Cocieri, la
Tighina-Varniţa sau la Corjova, dar nu numai, peste tot făcându-şi
datoria în deplină onoare, fără să se lase intimidat de ameninţări, fără
să se ferească de pericole.
Uneori
abordată de pe poziţii ceva mai complexe, alteori mai simplu, fără prea
multe volute stilistice, precum în partea a doua, unde sunt in- serate
câteva portrete emblematice ale celor care nu şi-au precupeţit cei mai
frumoşi ani ai vieţii pentru idealul de libertate şi demnitate, cartea
colonelului Munteanu este mai mult decât o mărturie de credinţă oare-
care, o simplă trecere în revistă a biografiilor unor oameni cu visele
şi destinele lor, un eseu despre minciună şi adevăr şi aşa mai departe,
chiar dacă, şi aceasta se vede de departe, este scrisă şi trăită febril,
româneşte, de la prima şi până la ultima pagină. Căci deşi este câte ceva
din toate acestea, înainte de orice, Eroii de la Nistru este un
document aparte, cu tot mai mare aderenţă la contextul istoric ce ţine
de un spaţiu întotdeauna problematic, şi care analizează cu luciditate
consecinţele devastatoare şi criminale ale politicii ruse în
Transnistria, abuzurile forţelor imperia- le şi ale trupelor federale,
ascensiunea despoţilor cu ifose de războinici, proliferarea corupţiei şi
a birocraţiei, dezorganizarea opoziţiei şi apatia conducătorilor de la
Chişinău faţă de soarta propriilor concetăţeni şi fraţi, sacrificaţi sau
abandonaţi la voia soartei tocmai de către statul care avea datoria
sfântă să-i ocrotească.
Dacă
multe dintre punctele de vedere abordate în această carte, îndeosebi în
interviul-fluviu din prima parte sunt relativ cunoscute, în Eroii de la
Nistru sunt reluate într-o formă amplă, cu noi detalii, biografiile şi
portretele câtorva dintre eroii voluntari, poliţişti şi militari care au
luptat pentru independenţa şi integritatea Republicii Moldova,
poveştile unor oameni simpli, în fond, care şi-au consumat viaţa cu
lucruri mici şi, dintr-odată, s-au trezit că trebuie să meargă la
război, la fel ca tinerii români din decembrie 1989, de la Bucureşti,
Târgovişte, Timişoara etc. La fel de nepregătiţi să înfrunte schimbarea
vremurilor ca şi fraţii lor din urmă cu trei ani, şi moldovenii din
dreapta Prutului şi până la Nistru vor sfârşi înghiţiţi de acestea,
uneori coincidenţele fiind parcă trase la şapirograf, precum masacrul de
la Otopeni, din 23 decembrie 1989, „scenă” reluată parcă după aceeaşi
regie, cu aceiaşi asasini la butoane, în 19 iunie 1992, moment din care
istoria veşniciei româneşti în spaţiul demarcat atât de clar în celebra
Doină eminesciană a mai consemnat o dramă cunoscută între altele şi ca
„Masacrul de la Tighina”, cu singura observaţie că, spre deosebire de
momentul Otopeni, unde tinerii ostaşi de la Câmpina au fost trimişi în
faţa focului încrucişat al mitralierelor îmbarcaţi în autocamioane,
moldovenii au fost îmbarcaţi în autobuze. Aceasta în afara faptului
când, în loc să-şi vadă de ale lor, parcă mânaţi de soartă, nu şi-au pus
ei singuri pielea la saramură, sub privirile încurajator-îngăduitoare
ale potentaţilor vremelnici care abia aşteptau să culeagă roadele
jertfei lor, unul dintre cazurile mai la îndemână oferite de colonelul
Munteanu fiind şi acela al studentului Gheorge Caşu care, în momentul
când a început conflictul de la Comrat, în Găgăuzia, s-a înrolat
voluntar ca, în scurtă vreme, numele lui să treacă din catalog nu pe
diploma de licenţă, ci direct pe monumentul eroilor. De prisos să mai
spunem că pe unii dintre eroii paginilor de faţă autorul i-a cunoscut
personal, şi încă foarte bine, iar povestea vieţii lor şi, mai ales,
inutilitatea jertfei lor, în unele cazuri, îl obsedează şi azi, la
atâţia ani distanţă. După cum îl va obseda ideea aşternerii pe hârtie,
spre neuitare, a istoriei acelui război, aşa cum a simţit-o el, astfel
că, în ultimii ani, şi-a făcut
note şi a continuat să citească lucrări despre istoria recentă a
Moldovei, astfel că atunci când i s-a conturat, limpede, fără echivoc,
volumul său nu a luat forma altminteri comună a unui eveniment tragic,
legat de moartea unor tineri surprinşi în nişte încăierări limitate din
Transnistria, ci, într-o remarcabilă unitate de ton, de gândire şi de
simţire românească, înglobează şi sinteza câtorva reflecţii despre
eşecul realităţii politice şi sociale de azi, cartea colonelului
Munteanu fiind prin ea însăşi o veritabilă instanţă, un act de acuzare, o
armă... De unde şi reversul medaliei însă, al riscului asumat ca
scriitor, nu doar ca soldat propriu-zis. Fiindcă dezvăluind, devii
periculos pentru putere, or, Anatol Munteanu cu acelaşi curaj cu care a
combătut în 1992, în faţa mitraliere- lor separatiste, nu ezită să
repună pe tapet adevărul, demască aici multe şi mărunte, de la sabotarea
intereselor ţării de adopţie de către cadrele militare de origine rusă
şi ucraineană primite în tânăra armată şi în poliţia Moldovei din
dreapta Prutului cu braţele deschise de către liderii aşa-zis politici
ai ţării şi până la efectiva trădare a acestora din urmă în favoarea
Rusiei, care-i dirijase la comandă şi-i controla strâns, de la Moscova,
în strictă conformitate cu interesele ei strategice în această zonă a
lumii.
În
concluzie, cu orice risc, cel mai mic, deşi nici pe departe de ignorat,
acela de a deveni tot mai incomod, colonelul Munteanu nu se dezice. Se
întoarce în istorie, şterge praful uitării şi al ignoranţei, îi priveşte
în ochi pe impostori şi pe trădători, pe laşi şi nevolnici, arată cu
degetul şi acuză. Prin mărturiile sale cu nerv, care surprind şi, nu o
dată, suscită ridicări din sprânceană, dar şi numeroase întrebări, unele
dificile, autorul acestei cărţi ne propune - şi chiar ne obligă - să
cunoaştem adevărul. Nu al dumnealui, cum se vor grăbi să declame
ironiştii şi globaliştii de ocazie ai tuturor anotimpurilor, cât
adevărul nostru, al românilor-moldoveni şi al românilor-români
deopotrivă.
Dan Gîju,
Cu riscul de a fi incomod - În loc de prefaţă la volumul „Eroii de la Nistru”, Bucureşti, Editura Favorit, 2014, 256 p.
|