Informare

IN ATENTIA MEMBRILOR S.C.M.D. CARE AU AVUT ORI AU SI CETATENIA REPUBLICII MOLDOVA

Astazi, 14.01.2015, am avut o discutie cu Excelenta Sa Domnul Iurie Renita, ambasadorul extraordinar si plenipotentiar al Chisinaului pentru Bucuresti, Belgrad si Podgorica, stabilind necesitatea colaborarii in vederea solutionarii impreuna a unor probleme punctuale pentru membrii SCMD, originari de peste Prut si stabiliti in Romania si pentru membrii grupurilor de initiativa si filialelor SCMD din R. Moldova.

Orice solicitare a acestora, privind probleme social-economice si de sanatate sau de demnitate militara, va deveni obiectul eforturilor comune.

 

Honor et Patria! Vae victis!

PRESEDINTELE S.C.M.D.

Col.(r) dr. Mircea DOGARU

Aniţa Nandriş - între exilul siberian şi Premiul Lucian Blaga

Odă Aniţei Nandriş

Motto:

„Când a început să scoată lumia din casă, să o încarce pe maşini, s-a început un zgomot prin sat, de îţi păria că e sfârşitul lumii. Glasuri de femei bocind, cum bocesc în urma mortului, copii răcnind, felurite glasuri, care la piept micuţi, care mai mărişori. Vitele prin grajduri răgiau, parcă presimţiau că rămân fără stăpân, cânii în legătoare urlau. O mare groază şi frică a fost noaptea acia. Când a început să se tragă zori de zi, au început şi maşinile încărcate cu femei, copii şi mai câteva bulendre, ceva de îmbrăcat, de aşternut cu ei, toate s-au îndreptat spre gara Sadagura, au trecut toate prin faţa casei noastre, adică pe drumul central. Care mai avia putere bocea, care plângea, care numai facia din cap semn de rămas bun. Aieştia care să uitau, toţi numai să ştergeau de lacrimi. Era destul de dureros. Ziua aceia a fost aşa de tristă, ca după o înmormântare. La casăle care au rămas goale, au pus câte un păzitor, ca să nu se împrăştie, că au rămas vite, porci, oi, gobăi felurite, gâşte, raţe, curcani. Afară de aiestea, rându gospodăriei, căruţa, plug, grapă, sicicarne, morişcă, în fine cât a muncit fiecare să lase în câteva minute.”

(Aniţa Nandriş, “Amintiri din viaţă: 20 de ani în Siberia”, Humanitas 2006, p. 85). 

Am aflat despre această carte de la lingvistul ieşean prof. Dumitru Irimia, care, în cadrul Conferinţei „Limba romană – Azi”, făcuse o trimitere la limbajul neaoş al autoarei bucovinene. Academia Română a acordat Premiul Lucian Blaga pe anul 1992 unei ţărănci cu trei clase, Aniţa Nandriş-Cudla, care n-a mai ajuns să-şi vadă cartea editată. A murit în 1986 la 82 de ani.

Am găsit-o după 14 ani. A fost reeditată, tot la Humanitas, în 2006. S-a epuizat, ca şi primul tiraj, foarte repede. Am primit de la un prieten ultimul exemplar dintr-o librărie din Bucureşti. Am citit-o repede, dar pe îndelete, tremurând împreună cu Aniţa Nandriş şi retrăind, împreună cu ea, exodul ei şi al familiei ei, ca pe al meu propriu. Cu ajutorul Aniţei, am reconstituit enorm de multe enigme legate de viaţa părinţilor mei, deportaţi şi ei în Siberia, dar care au vorbit foarte puţin despre ce-au trăit acolo. Am crescut cu Siberia în casă, dar cu o sumedenie de semne de întrebare.

M-a impresionat limbajul Aniţei, pe de o parte neaoş şi românesc, pe de alta înţesat cu o sumedenie de rusisme: „oblasti”; „cantora”; „nacialinic”; „baracă”; „râbhoz”; „râbniţa”; „labaz”; „cater”; „pasiolca”; „nahalna”; „sever”; „costior”; „recica”; „neniţî”; „tuzemţî”; „puşnina”; „oleni”; „iagode”. Sunt cuvintele pe care le-am auzit din copilărie de la părinţii mei. Nu înţelegeam de ce le foloseau doar în limba rusă. Acum înţeleg. Au făcut şi ei Siberia, acolo le-au însuşit, de-acolo au venit cu ele şi nici n-au încercat să la găsească echivalente româneşti, în satul nostru nici nu se opera cu acele noţiuni.

Povestea este a unei ţărănci din satul Mahala, care la 36 de ani, este ridicată în noaptea de 13 iunie 1941, împreună cu cei 3 băieţi ai ei (de 17, 14, 11 ani) şi dusă spre Siberia. În aceeaşi noapte, din Mahala au fost duşi în Siberia, pentru exterminare, 602 de consăteni ai ei, dintre care 210 - copii sub 15 ani, dintre care 76 - sub 5 ani! În listele de deportare toţi 602 sunt trecuţi ca agricultori, chiar şi pruncii de 1 an. În dreptul indicelui „soarta” la toţi scrie „necunoscută”.

Din acest moment, Aniţa Nandriş-Cudla, femeia supusă bărbatului şi care nu i-a ieşit din cuvânt niciodată, rămânând singura responsabilă de viaţa copiilor ei, devine, „fără să-şi dea seama”, mamă, tată, învăţător, psiholog şi preot pentru ei. De aici încolo, fiecare gest al ei vine dintr-o intuiţie profundă de femeie înţeleaptă, de mamă ce este gata să se sacrifice în fiece clipă pentru copii ei. Paginile cărţii demonstrează că tot ce a întreprins ea, din prima clipă, cu foarte mult calm şi echilibru, a fost dovada unor calităţi deosebite cu care era înzestrată Aniţa Nandriş ca mamă, ca fiică, ca femeie, ca româncă. Astfel, cartea poate fi privită şi ca un Monument mamei care a ştiut să-şi adune toate forţele morale, etice, creştine pentru a supravieţui şi pentru a-şi ajuta copii să supravieţuiască, având grijă, între timp, de buna lor creştere, de omenia lor, de cultivarea solidarităţii şi a dragostei între fraţi.

După ce a zăcut de tifos şi şi-a revenit printr-un miracol, mai degrabă de dragul copiilor şi din mare credinţă in Dumnezeu, Aniţa a fost trasă la răspundere pe motiv că n-a mai ieşit la lucru. Urma să fie condamnată la un an de închisoare, dar a fost judecată pe două luni. Îndurerată, s-a gândit la băieţii ei care vor rămâne din nou singuri. „Căci orişicine îşi poate închipui că mama îşi dă şi sufletul pentru copii. Cât de mare foame era, cât de multă muncă şi greutate era, dar dacă eram toţi împreună, ne mângâiam unu cu altu. Eu mai lucram pe la femeile „nacialinicilor”, împleteam mănuşi, culţuni, m-am mai învăţat a coasă oghialuri cu vată, aşa că mai adăugam câte ceva de ale gurii, căci nu voiam să iau bani pentru lucru. Băieţii când aveau căte oliacă de timp liber mergiau la vânat, aduciau câte un iepure, mai nişte „crupătci”, eu le pergătiam din ce să putia oliacă de mâncare, îi aşteptam când veniau flămânzi şi îngheţaţi de frig de la lucru cu ceva călduţ să mănânce, cu apă caldă să se spele de sudoare, apoi povestia fiecare cum a petrecut ziua de lucru. Eu mă bucuram şi mă mângâiam foarte mult de purtarea lor, căci au fost copii foarte buni şi iubitori de familie.” (p. 162).

Aniţa povesteşte cu o simpleţe captivantă, de basm, despre toate încercările, greul, spaima, frigul, bolile, foamea prin care a trecut ea şi copii, dar şi alţii ca ei. Toate aceste momente cutremurătoare sunt însoţite de comunicarea ei cu Dumnezeu, de rugile ei necontenite, spuse mai mult în gând: „frica ce a intrat în noi numai Dumnezeu o ştie”; „,totuşi nu pierdeam nădejdea în Dumnezeu”; „nu ziceam nimic din gură, numai în gând mă rugam la Dumnezeu să se îndure de mine, să mă lase între copii, să nu rămâie copiii aşa străini, fără tată, fără mamă, în pustiurile celia”; „de multe ori mă gândesc că numai puteria lui Dumnezeu a făcut să mă lase în viaţă, să fiu între copii, căci tare multă lume a murit atunci de tifos”; „Numai mă gândiam la Dumnezeu, dăruieşte-mi, Doamne, putere şi răbdare să pot trece peste toate câte îmi stau înainte”; „dar m-am gândit în gândul meu, ajută-mi, Doamne, să beau paharu care mi-i împărţit, căci văd că n-am scăpare de el”; ,,ma gândiam, Doamne, de m-ar omorî deodată, să nu mă chinuiască”; „eu m-am gribuit aşa cum eram îmbrăcată şi îmi faciam cruce cu limba în gură, căci cu mâna nu mai putiam, şi îi mulţumiam lui Dumnezeu că mă lasă în viaţă”.

Raportul Aniţei cu Dumnezeu este total aparte: simplu, sincer, luminos, fără urmă de deznădejde. O asemenea comunicare se construieşte prin multă putere, tărie, credinţă şi este proba unei mari puteri lăuntrice pe care puţini o au.

Amintirile Aniţei Nandriş sunt considerate pagini strălucite despre exilul siberian şi sunt comparabile cu scrierile lui Soljeniţân. Comentariile au fost semnate de Monica Lovinescu, Rusu Mihalcea, Ştefan J. Fay, Gh. Nandriş. După părerea lor, darul narativ al Aniţei o pune în rândul clasicilor români. Merită să aducem aici drept exemplu subiectul cu cei doi supraveghetori care au pus-o la închisoare pe două luni: „După terminarea războiului s-au întors câţiva „gheroi”, alţii invalizi, ca să le deie lucru bun, căci au luptat. I-au pus „nacialinici” ”. Ca o bună povestitoare, Aniţa revine la soarta celor doi „nacialinici” care au insistat s-o pună la închisoare, pentru că, bolnavă fiind şi foarte slăbită, n-a putut ieşi la munci pe un ger de sub 40 grade. Nu le-a purtat pică, nu i-a blestemat, nu le-a dorit rău, s-a rugat în sinea ei: „Dă-le, Doamne, răsplată acelor care m-au îndreptat pe mine pe drumul acesta, căci parcă nu am făcut nici un rău aşa mare. ...M-am gândit din tot sufletu, arată-le, Doamne, că mare-i puterea ta”.

Aniţa urmăreşte în povestire soarta celor doi. Până s-a întors ea din închisoare, unul dintre ei fusese arestat: furase casa cu bani din „cantoră” şi l-au prins. L-au dus tot la Năda unde a stat şi Aniţa. În curând, a nimerit şi al doilea la închisoare. Aniţa avea de mers la raion, la spital, pentru o comisie medicală. Drumul trecea pe lângă închisoare. În curtea închisorii, i-a văzut pe ambii tăind lemne. Aici trebuie să apreciem şi doza de umor a autoarei: „M-am dus anume pe aproape de gard şi le-am zis „zdrasţuchi” ca să mă vadă. Nu mi-au răspuns nimic, dar cred că tot s-au gândit la fapta ce au făcut-o, căci prea în scurt timp au ajuns aice. Peste un an, pe unul l-au dus mai departe, dar unuia i-au dat drumu. Era tot primăvara pe când se hrintuia ghiaţa, aşa că el a dat telegramă la familie că s-a liberat şi vine acasă, dar nu a ajuns nici până astăzi. ...Aşa că puterea lui Dumnezeu este tare mare şi am cunoscut-o mult, totdeauna, dar mai mult cât am fost pe meleagurile cele amară”.

Îndemnată de fratele ei, dr. Ion Nandriş, să scrie, a ţinut întocmai cont de sfaturile lui: „Totdeauna să te grăbeşti încet. Aş ruga să nu uiţi întâmplări, lucruri, oameni, nume necazurile, bolile, obiceiurile văzute, auzite, fie cât de mici, de s-ar putea să le aşterni pe hârtie...”.

Aniţa descrie, cu lux de amănunte, ca o povestitoare înnăscută, despre tradiţiile şi obiceiurile localnicilor; despre modul de viaţă al românilor deportaţi: ce lucrau, ce mâncau, cum pregăteau fierturile din nimic, cum mergeau la cules fructe de pădure, pentru a lupta cu scorbutul provocat de avitaminoză; cum îşi coseau haine din capete de sfoară, din saci vechi întorşi pe dos, spălaţi şi vopsiţi în ierburi opărite, din blană de câini, tunsă şi apoi toarsă...

Cu un spirit de observaţie demn de un toponimist sau geograf, descrie conştiincios toate localităţile prin care au trecut de când au plecat de acasă, din Mahala: Sadagura – Lujeni - Noua-Suliţă – Boian – Mamaliga – Ocniţa - Smerinca. Tot atât de minuţios descrie localităţile şi oraşele din Siberia prin câte au trecut: Omsc (Saldaschi raion, Cuşinofca) – Bolşiareca – Salihard – Şuga – Nadâm - Nâda... Râurile, notate şi ele cu exactitate: după ce au trecut apa Nistrului, au mers 20 de zile cu trenul şi au ajuns la o apă, Irtâş, apoi pe Obi... Harul Aniţei este indiscutabil. La pag. 76 face o paralelă cutremurătoare între soarta ei şi soarta Anei lui Manole; din „poezia tare frumoasă” pe care o ţinea minte de la şcoală: „Căci parcă Dumnezeu a trimis şi înaintea mea, când am făcut pasul cel nenorocit şi m-am întors înapoi, din drumul pe care am fost pornită, ploaie aşa grozavă cu trăsnete, ca un semn parcă să-mi spuie: de ce te-ai întors la necaz şi nenorocire? Mergi pe drumul drept pe care ai fost pornită. Dar iacă, aşa ca nevasta lui Manolia, nu m-am întors, ci am venit pe calia cea nenorocită, spre casă şi avere, de care i-a părut rău bărbatului să se despartă”. „Zidirea” Aniţei n-a fost o mănăstire, a fost o deportare la Polul Nord, pe 20 de ani. 20 de ani de luptă, de dragul copiilor, pentru a supravieţui. Monument de dragoste de copii, de mamă, de fraţi, şi de iubire de Dumnezeu, în grija căruia s-a lăsat.

Echilibrul şi forţa acestei femei, prezenţa de spirit şi calmul de care dă dovadă din prima clipă de calvar, intuiţia şi instinctul de care este condusă întrec orice aşteptare.

Cartea Aniţei, o carte-document, scrisă firesc şi cu har, poate servi lesne drept exemplu pentru tinerii de azi, când se confruntă cu greutăţi neînsemnate şi sunt gata să cedeze; poate servi drept model pentru mamele de azi care şi-au părăsit copiii de bună voie, nesilite de nimeni, pe timp de pace, motivând că n-au ce mânca; şi pentru cei plecaţi în lume şi pe care nu-i macină dorul de casă; un bun exemplu pentru iubire şi solidaritate între fraţi (primele scrisori de la fraţi, după şase ani de despărţire, Aniţa le-a numit „medicamente” pentru suflet).

Toate referinţele critice apreciază talentul Aniţei şi valoarea enormă a cărţii. Monica Lovinescu aşează cartea într-un raft al clasicilor, iar Gheorghe Nandriş consideră că „va veni o vreme când cartea Aniţei va fi o lectură de referinţă, nelipsită din rafturile bibliotecilor şcolare”.

Deşi Aniţa nu operează nicăieri cu noţiuni ca demnitate, curaj, patriotism, iubire de neam - viaţa ei este un model de rezistenţă tacită şi o lecţie pentru copiii ei, care vor creşte la fel de demni şi iubitori de mamă, de neam, de Dumnezeu. Demnitatea lor ia forma curajului: luptă pentru reabilitare, pentru a-şi redobândi casa, chiar dacă a trebuit s-o răscumpere. Dar Aniţa nu se opreşte aici. Scrie cartea, se „mărturiseşte” hârtiei şi moare împăcată în casa ei, în patul ei, îngrijită cu dragoste de copii, nepoţi şi strănepoţi.

Mărturiile Aniţei dezvăluie ce li s-a întâmplat miilor de români basarabeni şi bucovineni deportaţi, dar care, întorşi acasă, au rămas muţi de durere, de umilinţă, de groaza redeportării şi au tăcut, n-au povestit. Aniţa i-a reabilitat moral pe toţi. Aniţa i-a repus pe toţi în rândurile martirilor şi ale eroilor.

Îi sunt recunoscătoare Aniţei. De la ea am aflat ceea ce n-am reuşit să aflu de la mama mea şi nu voi mai putea afla vreodată. Mă închin memoriei mamei şi memoriei Aniţei.

„După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară”. (Monica Lovinescu)

Valentina Butnaru

"Doar așa vom putea ajunge să readucem Basarabia acasă"

Dragi compatrioți, 

Începem acest email descriindu-vă direct realitățile din Basarabia.

 

Campania de informare a cetățenilor despre faptul că astăzi se pot declara români fără frică continuă. Am mai obținut autorizații pentru amplasarea a încă două corturi la Chișinău (pe lângă cele trei funcționale, deja) unde asigurăm permanență cu câte doi voluntari.

 

În țară prinde viață rețeaua: în fiecare raion ținem să găsim câte un coordonator tânăr, unul matur și unul din partea dreaptă a Prutului. Din 32 de raioane avem acoperite vreo 25, deocamdată. Trimitem materiale o dată la două-trei zile în raioane. Mai avem o lună de campanie și frica noastră este să nu ne ajungă resurse pentru toată perioada rămasă (14 aprilie-12 mai, când începe recensământul), ținând cont de faptul că deocamdată am consumat 170.000 de foi volante (iar 200.000 de foi volante ne costă 800 euro).

 

Pentru cele trei corturi amplasate în Chișinău, trei bannere („Liberi să ne declarăm români la recensământ”) ne-au costat 100 de dolari. Cert este faptul că dacă chiar ne dorim să reușim să avem un procent cât mai mare la recensământ de persoane care se declară români trebuie să trimitem cât mai multe materiale în raioane, corturi suficiente (minim câte unul pe raion) și bannere. Avem în plan să facem și o trusă a voluntarului pentru fiecare persoană implicată în cadrul recensământului: pungă inscripționată cu „Tinerii Moldovei”, foaia volantă, manualul voluntarului, formularul standard de la recensământ, tabel cu oamenii care se vor declara români și la recensământ și un tabel cu persoanele care vor să se implice voluntari ca și noi.

 

Vedeți bannerul aici.

Etapa la care am ajuns e una la care nu ne-am fi așteptat acum câțiva ani. Azi, trei televiziuni și opt posturi de radio din Basarabia difuzează spoturile noastre unioniste.

 

V-am mai tot spus și ținem să repetăm, pentru că de aceasta depinde reușita noastră: doar datorită faptului că am mers împreună am ajuns astăzi aici, și doar așa vom putea ajunge să readucem Basarabia  acasă. Orice ajutor, cât de mic n-ar fi el, ne apropie din ce în ce mai mult de momentul mult așteptat.

Mulțumim pentru încredere, noi continuăm să creștem eficiența oricărei acțiuni, dar nu vom reuși fără sprijinul dumneavoastră. Uniți vom reuși! Credem, muncim și continuăm cu acest gând!

 

Cu respect,

Mariana Solonari

Departamentu Strângere de Fonduri

Tel: 0733696233

Email: contact@actiunea2012.ro

Platforma Unionistă Acțiunea 2012

www.actiunea2012.ro

Conta bancar: ASOCIAŢIA ONOARE ŞI PATRIE

cont lei: RO50RNCB0092115538070001, BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ, filiala Universitate

Analiza situaţiei românilor din Ucraina

Faţă de recentul Comunicat de Presa prin care CNSC i-a sugerat domnului Ion Popescu, deputatul român din Rada ucraineană, să susţină năzuinţele pro-europene faţă de tendinţele pro-ruse ale administraţiei Ianukovici, aş dori să fac următoarele clarificări.

Pentru cei care nu ştiu, Ion Popescu este deputat în Rada de la Kiev în cadrul Partidului Regiunilor al preşedintelui Ianukovici. Această apartenenţă a fost o opţiune dictată de faptul că acest partid s-a arătat deschis, acordând drepturi minorităţilor naţionale, printre care şi românilor, spre deosebire de guvernările anterioare mult mai dure la adresa acestor naţionalităţi.

Dl. Popescu, cu care Consiliul Mondial Român a avut relaţii strânse, el fiind membru şi participant la Conferinţa CMR de la Vatra Dornei din 2004, a fost ales deputat, mai ales datorită comunităţii româneşti din Bucovina de Nord.

În momentul de faţă, la Cernăuţi şi în toată zona de Est a Ucrainei există un curent naţionalist ucraineano-rutean majoritar favorabilă integrării în UE, dar şi forţe extremiste care, nu de puţine ori, s-au dedat la provocări antiromâneşti. Totodată, în diverse centre administrative din Estul Ucrainei autorităţile locale, unele instalate ad-hoc, au interzis Partidul Regiunilor şi Partidul Comunist.

Ca urmare, situaţia comunităţii românilor-bucovineni poate deveni extrem de delicată dacă reprezentantul lor, membru al Partidului Regiunilor, Ion Popescu va continua să susţină guvernarea Ianukovici.

Şi atunci, care ar putea fi scenariile post-conflict?

Varianta 1.
Se reinstaurează prin forţă sau prin dialog autoritatea lui Ianukovici.
Dacă rămâne membru al Partidului Regiunilor, Ion Popescu a mers, aparent, pe o carte câştigătoare pentru el şi pentru români.
De fapt, dacă oficial totul pare în regulă, în fapt, românii vor fi anatemizaţi, vor fi izolaţi în mijlocul unei populaţii profund ostile acestei guvernări.
Sunt deja asociaţii ale românilor din Ucraina, membre ale Uniunii Interregionale Comunitatea Românească din Ucraina, care s-au dezis de politica Ianukovici, deci s-a creat pericolul dezbinării.
În aceste condiţii, la viitoarele alegeri, dl. Ion Popescu va avea şanse reduse de a mai fi ales în Rada de la Kiev şi deci, jumătatea de milion de români din Ucraina poate rămâne fără reprezentare parlamentară.

Varianta 2.
Se acordă o autonomie lărgită părţii de Est a Ucrainei. Situaţia descrisă mai sus devine mai dramatică pentru români, care vor fi socotiţi “oamenii lui Ianukovici”.

Varianta 3.
Au loc alegeri parlamentare şi prezidenţiale şi câştigă opoziţia. Este de fapt o Variantă 2 generalizată.

Deci, se pare că rămânerea în Partidul Regiunilor nu poate fi o soluţie pentru comunitatea românilor, iar atenuarea efectelor unei recrudescenţe a naţionalismului extremist ucrainean se poate face doar prin dezicerea reprezentantului românilor de administraţia Ianukovici.

De aceea, în comunicatul CNSC am considerat ca dl. Ion Popescu nu are alta alternativă decât să-şi retragă susţinerea pentru un regim nepopular atât pe plan intern cât şi extern.
Deja, 16 deputaţi şi primarul Kievului, care a denunţat baia de sânge a autorităţilor, au părăsit Partidul Regiunilor.
Nu trebuie pierdut din vedere că România, solidară cu alte ţări, a decis să instituie sancţiuni, cum ar fi ridicarea vizelor şi blocarea conturilor din străinătate ale responsabililor pentru represiunea sângeroasă împotriva populaţiei. Iar aceştia sunt membri ai Partidului Regiunilor şi nu este greu de intuit că respectivul partid va fi ostraciazat, mai ales în Estul Ucrainei. Iar acolo se află populaţia românească din Bucovina de Nord şi din Maramureşul istoric.

Practic, CNSC nu poate impune poziţia pe care reprezentantul românilor din Ucraina o va lua. Ştim că in aceste momente de criză este supus unor presiuni enorme şi este pus în faţa unor dileme pe care este greu să le rezolve singur.
De aceea, am dorit să-i arătăm că suntem alături de el şi alături de ceilalti fraţi ai noştri şi să intindem o mână printr-un sfat care sperăm să-l ajute să găsească soluţia optimă în conformitate cu interesele românilor pe care-i reprezintă.

Mircea POPESCU

Sunteţi „din Ţară”?

Întâia dată mi s-a pus această întrebare, undeva în Republica Moldova, într-un orăşel, Căuşeni, ce îndrăzneşte să dateze de pe la 1455. Asta doar documentar, dacă stăm să ne gândim ar putea fi cu mult mai vechi, iar la vremea atestării nici Măria Sa, Ştefan nu se urcase încă pe tronul Moldovei. Ideea era că ori de câte ori am fost dincolo de graniţe am fost întrebat în alt fel: „de unde sunteţi?” „din ce ţară veniţi?” Pe când acolo, într-o dimineaţă în care mergeam aiurea printr-o piaţă agro-alimentară, cu tarabe de tablă, cu pătrunjel, borş, castraveţi şi roşii, sporovăind între noi, (comentarii, absolut „docte”, despre preţul leuşteanului sau cimbrului), o comerciantă cu fler nu ne-a chiar întrebat, deşi a fost chiar interogativă: „sunteţi din Ţară?” Iar aici am avut revelaţia: noi nu eram străini, noi eram „din Ţară”. Nu din România, ci din Ţară! Căci acolo era şi Ţara ei şi a altor milioane de cetăţeni pe care îi deosebeşte de noi, cei dIn România, doar o grijă majoră în plus: ca şi noi, pedalează fără lanţ pe o politică unsă cu ulei, ca şi noi sunt strânşi cu uşa preţurilor în urcare şi calitatea „în creştere negativă” a nivelului de trai, cu mojicii moştenite sau mai moderne, cu bune şi rele, cum se spune, ca şi noi, au politicieni de „mare clasă” etc. Grija lor majoră este însă, că nu sunt, încă, „în Ţară”!

Ei au pus la cale o „Casă a Limbii Române” în oraş, au în fiecare an, pe 31 august „Ziua Limbii Române”. Nu au nostalgii, au angajamente, au doar datorii faţă de copiii şi urmaşii lor, le pasă altfel, căci au suferit altfel. Iar veșnicul război dintre limba română și „limba moldovenească” avea să nască pe ecranul televizorului, titlul unei emisiuni locale dedicată sărbătorii acelei zile, sub numele de necomentat: „Limba noastră-i o confuzie!” (văzută de subsemnatul, live, sau cum spun moldovenii... vie). Deși, merită amintit aici, că în pofida tuturor discuțiilor sterile, intervențiilor insistente, agresive sau rău direcționate, Parlamentul de la Chișinău nu a acceptat o a doua limbă oficială în Republica Moldova, adică, rusă, deși a fost o acțiune destul de vehementă, cam ca răscoala de la Tatarbunar din 1924. Iar pentru curioși, în spațiul Internetului despre imnul purtând ideea limbii, se menționează ştiinţific şi sensibil dobitoc „fără ca numele limbii să fie explicit”! Să fie abhază, să fie ainu, să fie sumeriană, sanscrita veche? Suntem deja alunecaţi! Noi, invitaţi fiind, am dus cu noi să dăruim tradiţional, nişte cărţi adunate cu sârguinţă într-un portbagaj cam mic pentru cât am fi dorit şi putut căra, dar satisfactia uriaşă, modul în care au fost primiţi rebrenii, călineştii, sadovenii, etc., ne-a dat de înţeles că nu cantitatea conta, nici la Casa Limbii Române ctitorie a profesorului Valeriu Ostaş - ostaș recunoscut al limbii române ,- nici la Biblioteca directoarei Liuba Osipov, ci dragul de a însemna un dar adevărat. Pentru oameni adevăraţi. Căci nefăcând comentarii politice, am fost mai mereu interesat de conţinutul vorbelor şi, mai ales, al faptelor acelor localnici care drăgăleau limba română duios, altfel decât o facem noi, căci la noi „s-a mişcat”, evoluând spre alte forme ale modernismului. Acolo, în siluirea sovietică, a rămas limba bunicilor noştri - ei zic „bunei” - de care ne amintim cu drag. Căci limba i-a ţinut astfel, darea aceea menţionată din mână în mînă. Lucrul cel mai de preţ al unei naţii este prima carte de istorie ce trebuie cercetată, ale cărei aspiraţii şi perspective, gânduri şi înţelepciuni se regăsesc în aceeaşi limbă. Respect mai mare nu se poate, căci Imnul Moldovei se cheamă „Limba noastră”, iar Alexie Mateevici este umbra frumoasă a Eminescului celui din toate veacurile, al nostru și al lor deopotrivă. Lăudabil a fost că la cermoniile din acel 31 august, păstorite de chiar Preşedintele consiliului raional şi de primarul oraşului, au participat ,veniţi din ţară, oameni buni de la Iaşi, Satu Mare, Craiova, Vaslui, Huşi, Constanţa. Oameni pentru care semnificaţia celebrării a fost cel puţin egală cu cea a gazdelor, care au făcut un efort serios în a invita un număr atât de mare de reprezentanţi „din ţară”. Printre care și noi, cei de la Cultul Eroilor, filiala Constanța.

Multe şi frumoase cuvinte, care ale vorbitorilor, care desprinse din paginile lui Eminescu sau Mateevici sau Nichita Stănescu, versuri prinse în cântece, versuri şi nu doar versuri ci frânturi din noi au fost semănate deasupra unei adevărate sărbători pe care destul de târziu am îmbrăţişat-o şi aici, în România. Căci după derularea povestită mai sus, gazdele ne-au devenit invitaţi şi, la Medgidia zilelor următoare s-a reluat sub un patronajul scriitorului Corneliu Leu (medgidian, fireşte!) prezentarea celor petrecute la Sinaia. Domnul Leu se zbătuse vreo trei legislaturi românești, ca să instituționalizeze această celebrare și... în Țară, căci ea începuse ca sărbătoare în Moldova. În aceleaşi zile ale prezenţei noastre la Căuşeni, a Sărbătorii Zilei Limbii Române de acasă. Iniţiatorul a mai povestit cu remarcabil har şi partea nevăzută a lucrurilor petrecută pe Platoul Bucegilor într-un cadru cu totul special; ne-a prezentat şi filmul emoţionantelor evenimente derulate pe un ecran mare, dar prea mic pentru a cuprinde dimensiunea momentului. Mai apoi, după momente oficiale, s-a consfinţit înfrăţirea celor două oraşe, primarii Marian Iordache - Medgidia şi Grigore Repeșciuc - Căușeni, semnând și actele de rigoare. Poate pare prețioasă expresia, dar totul a curs ca un eveniment normal, neîncărcat de festivisme, ca o alunecare firească de prietenie caldă, de frăție între două entități niciodată despărțite. Ca un fel de act reparatoriu, de vreme ce el exista deja dintotdeauna.

Emoția încape cel mai adesea înghesuită în cuvinte, mai ales când atâtea gânduri converg spre statornicul monument care este limba română, vorbită încă... „în două limbi”. Dar ne-a stat mereu în zilele acelea și în inimi și pe buze. Și chiar dacă s-au cântat două Imnuri și la Căușeni și la Medgidia au fost doar un glas și doar o inimă.

Și cu toate astea, cimitirul Eroilor români din Chișinău a fost vandalizat cu ocazia zilei de... 25 octombrie . Festiv, în 2013!

DAN NICOLAU