Balada ostasilor romani cazuti in luptele pentru pamantul tarii

vineri, 16 februarie 2018

Făuritori ai Unirii Basarabiei cu România : Locotenent-colonel Andronache Gheorghe (1893-1970)

Andronache Gheorghe s-a născut la 8 aprilie 1893 pe frumoasele plaiuri din codrii Moldovei, în comuna Chiperceni, județul Orhei, Basarabia.
Studiile școlare primare și liceale le-a făcut în satul natal și în Orhei. Încă din copilărie era impresionat de Cetatea Orheiului vechi, de bisericile și arhitectura medievală, de monumentele, casele domnești ale  domnitorului Moldovei Vasile Lupu.
102Lucrează și învață la gimnaziu în Orenburg (Rusia). În 1913-1914 este elev al Școlii militare de infanterie din Odesa, din iulie 1914, cu un grup de absolvenți militari, este trimis pe frontul din Galiția, în Primul Război Mondial. Era ofițer cu gradul de sublocotenent, în Regimentul 2 Cavalerie. Mai târziu este trecut pe frontul de sud-vest, în cadrul Armatei ruse, unde primește botezul luptelor cu inamicul german, este rănit în lupte la ambele picioare, este contuzionat de la explozia unui proiectil, căzut la câțiva metri de el. După spitalizare revine în unitate în funcția de ofițer de Stat Major. Pentru merite strălucite în bătălii, pentru vitejie și curaj este decorat cu ordine și medalii de luptă ale țarului rus Nicolae al II-lea. În noiembrie 1916 Regimentul de cavalerie este transferat pe Frontul românesc în partea de Nord a Moldovei, este avansat la gradul de căpitan, apreciat ca specialist militar și cunoscător a trei limbi: română, rusă și germană .
Aici, în Moldova lui Ștefan cel Mare, este mai aproape de românii-moldoveni, de năzuințele și greutățile poporului, colaborează, ca profesionist militar, cu ofițerii unităților militare românești pe Frontul românesc. Armata rusă era influiențată de spiritul revoluției ruse, soldații părăsesc frontul, sunt chemați la luptă pentru drepturile politice, sociale, pentru pământ și libertate.
La 2 martie 1917, căpitanul Gheorghe Andronache, încadrat în Divizia 47 infanterie își amintea cum generalul Bolotov, comandantul diviziei, i-a convocat pe ofițerii Statului Major a Marii unități pentru a le comunica vestea de abdicare a Țarului rus Nicolae al II-lea și a fratelui său – Marele Duce Mihail Alexandrovici. Căpitanul Andronache în memoriile sale scria, că generalul rus Bolotov „…arăta foarte abătut și deprimat, spunându-ne, printre altele, cu o emoție crescândă: – Nu poate fi nici o nădejde în izbânda războiului în favoarea Rusiei, dimpotrivă, sunt simptome care prevestesc complecta descompunere și anarhizare a Armatei și odată cu aceasta și prăbușirea întregii Rusii, într-un timp fulgerător de scurt, pe care îl așteptăm dintr-un moment în altul.” Într-adevăr, menționează ofițerul, mai târziu „Marea Rusie imperială”, nu peste mult timp s-a transformat într-o „Mare Roșie de sânge” și apoi într-o „Mare Moartă”, ca un imens cimitir.
Armata imperială rusă, prin pierderea disciplinei și a autorității comandei militare, a devenit un ”gigantic cadavru în putrefacție plin de viermii anarhiei”, pornită din însăși capitala imperiului. Imediat după revoluție, Rusia a fost cuprinsă de un război civil, fraticid, între rușii ”albi” și rușii bolșevici ”roșii”, care pe parcursul timpului au instaurat dictatura proletară bolșevică, dictatura stalinistă și comunistă.
În perioada 1917-1918 pe frontul de răsărit al Antantei, Armata română se lupta singură, fără aliați, pentru apărarea și integritatea României, la Mărăști, Mărășești și Oituz, o oaste condusă de  generali români  printre care și  generalul român-basarabean, Alexandru Averescu, cuprinsă de eroism și bravură militară își „împletea cununa de lauri a nemuririi.”
În același timp Moldova românească și Basarabia era împânzită de dezertori ai armatei ruse, de soldați fără comandanți și ofițeri, care puneau stăpânire pe satele moldovenești, instaurau anarhia, omorau gospodarii înstăriți, jefuiau averile acestora, instaurau sovete de bolșevici.
Forțele patriotice din Basarabia, și în primul rând militarii moldoveni transferați din Armata rusă, se organizau pentru a opune o rezistență forțelor bolșevice. Se înființează Comitete Militare Ostășești din moldoveni basarabeni la: Odesa, Iași, Chișinău, Tighina, Ecaterinoslav, Simferopol, Sevastopol, Kiev, ș.a. Căpitanul Gheorghe Andronache face parte din Comitetul Ostășesc Moldovenesc de la Iași, participă la evenimentele de apărare și stabilizare a situației în localitățile Moldovei.
În iunie 1917, căpitanul Gheorghe Andronache este promovat în Comitetul Central Ostășesc Moldovenesc, organizat de ofițerii moldoveni ce se aflau în garnizoana Chișinău. Din Comitet mai făceau parte: colonelul Nicolae Furtună, maiorul Tudor Cojocaru, maiorul Vladimir Cijevschi, sublocotenenții: Gherman Pântea, Grigore Cazacliu, Vladimir Bogos, Vasile Țanțu, Andrei Scobioală, Ștefan Holban, căpitanul Emelian Catelli. Congresul Ostășesc Moldovenesc îl numește pe căpitanul Gheorghe Andronache Comandant al Detașamentului de Gardă și Cavalerie pentru ordinea publică în Chișinău. Mai târziu asigură  paza obiectivelor importante și a membrilor Sfatului Țării.
În componența Detașamentului intrau: 4 escadroane de cavalerie cu 24 ofițeri și 32 subofițeri reangajați, 480 soldați, 540 cai de serviciu și 24 cai pentru mitraliere și trăsuri.
În acea perioadă la Chișinău erau dislocate un număr foarte mare de unități militare ale Armatei ruse care erau formate numai din soldați și ofițeri ruși și ucraineni. Aceste unități și serviciile secrete ruse, țineau ca în clește situația din Basarabia în interesul Rusiei, se crease o situație politică nefavorabilă pentru Mișcarea națională românească din regiune. În cartea „Albumul Basarabiei”, ofițerul Gheorghe Andronache, a prezentat detaliat componența Armatei ruse la Chișinău și în provincie: „…regimentul 7 infanterie, detașamentul regimentului 21 infanterie, detașamentul 4 pionieri, regimentul 21 cavalerie-grăniceri, regimentul 3 cavalerie „Zaamuri”, divizionul 2 cavalerie al Regimentului de cazaci 2 de la Don, regimentul 43 infanterie rezervă polonez, detașamentul al 16-lea automobile, Statul Major al diviziei a III-a de mitraliori, detașamentul 53 hidrotehnic, atelierele de cizmărie ale armatelor 7 și 9, batalionul 34 de exploatare, secția 54 de motorizate, laboratorul chimic al armatei 9, batalionul 14 ucrainean, batalioanele 8 și 24 căi ferate, batalionul 53 de pază, regimentul 230 infanterie, trenul de luptă nr.120, detașamentul de infanterie nr.401, batalioanele de transport: 120, 596, 597, 5989, regimentul 45 hidrotehnic, partea logistică și sedentară a regimentelor 53 și 54, detașamentul hidrotehnic 20.”
O parte din aceste unități erau bolșevizate, acestea duceau o propagandă activă cu militarii basarabeni împotrivă României, promovau puterea sovetelor. Numărul foarte mare de militari nemoldoveni, ce se aflau la Chișinău și cărora le erau străine doleanțele basarabenilor, nu au permis soldaților și ofițerilor basarabeni să devină un centru al Mișcării Ostășești Moldovenești, puneau în pericol și activitatea partidelor naționale, politice și a Sfatului Țării. De la o mică scânteie, neînțelegere cu autoritățile militare rusești se putea ajunge la confruntări armate. Folosind autoritatea personală, și inteligența ofițerul Gheorghe Andronache,  a reușit să stingă multe conflicte.
Gheorghe Andronache era un ofițer curajos și credincios camarazilor de luptă și cauzei naționale. Dăm un exemplu care caracterizează personalitatea ofițerului de adevărat militar și combatant:  în ziua de 6 ianuarie 1918, de Bobotează, în ajunul Crăciunului, bolșevicii ruși din „Front-otdel” au atacat trenul și au împușcat în batalionul de români-ardeleni, foști prizonieri de război care se întorceau din Kiev spre Chișinău-Iași. Locotenent colonelul Andronache, cu riscul propriei vieți, s-a implicat în acest eveniment, a luat apărarea ardelenilor, a oprit luptele și vărsările de sânge, a vorbit ferm și convingător în fața ostașilor ruși și moldoveni, răzvrătiți. Putea fi arestat și împușcat, dar nu i-a fost frică, a mers la conducerea bolșevică și evreiascîă, la „Front-otdel”, la comandamentul garnizoanei Chișinău, la comandanții bolșevici – Levinzon, Perper, Leuberg, Dementiev ș.a., cu care a negociat o pace temporară, a oprit împușcarea și decimarea batalionului ardelenesc  (compus din sași, slovaci,nemți, români ș.a.), le-a acordat ajutor medical, baie, hrană caldă.
În perioada rebeliunii și de arestare a militarilor moldoveni (6-12 ianuarie 1918) și a  membrilor Sfatului Țării de către bolșevicii din „Front-otdel”, locotenent-colonelul Andronache Gheorghe a opus o rezistență acerbă, a zădărnicit planul adversarilor, a salvat de la arestări mai multe cadre de conducere,  a prevenit distrugerea prin explozii cu bombe amplasate în orașul Chișinău, a organizat, împreună cu alți activiști și militari moldoveni, prin rețeaua de „militari cercetași”, înaintarea și ofensiva diviziilor de infanterie a Armatei române în Chișinău, Bălți,  Izmail și Cetatea Albă.
Locotenent-colonelul Andronache Gheorghe a fost nu numai un orator convingător, dar și un scriitor al timpului său, iar lucrarea „Albumul Basarabiei” este o carte nemuritoare, el scrie:
„Pentru Unirea tuturor românilor într-un singur mănunchiu, au luptat și au murit cei mai buni reprezentați ai Neamului nostru. Ei sunt sfinții noștri, pe care trebuie să-i cinstim și să-i proslăvim atât pentru meritele lor, cât și pentru educația generațiilor viitoare, precum și pentru întărirea conștiinței noastre naționale.
E locul aici să aducem prinosul nostru de recunoștință tuturor acelora care au contribuit la păstrarea și promovarea românismului în Basarabia, ocupată din 1812 și până în prezent, precum și acelora care au activat intens pentru desăvârșirea Unirii pe calea scrisului, a viului grai și a armelor și care astăzi nu se mai găsesc printre noi. Faptele lor mărețe să rămână pildă tuturora în care bat inimi românești, generațiilor prezente și viitoare, ca o chezășie pentru consolidarea și progresul poporului românesc pe veci întregit.”
În armata Republicii Democratice Moldovenești, pentru meritele deosebite și curaj, ca patriot și comandant de Detașament special, Gheorghe Andronache a fost avansat de la gradul de căpitan la gradul de maior și la gradul de locotenent-colonel.
La 14 noiembrie 1920, împreună cu alți ofițeri și subofițeri ai Armatei moldovenești, prin ordin, este trecut în componența Armatei Române, la început la București în Regimentul 2 vânători. Activează în cadrul Oștirii române ca simplu ofițer și este retrogradat la gradul de căpitan, avut în cadrul armatei ruse în 1916, fără a fi avansat în funcție. După care în fiecare an este mutat din unitate în unitate, și anume: în Regimentele de infanterie 19, 10, 24, 7 ș.a.; la Cercul Militar de recrutare Orhei și Chișinău, Comenduirea pieței militare Chișinău. În anul 1934 este transferat în Regimentul 18 infanterie „Tudor Vladimirescu” la Târgul Jiu.
Obosit de drumuri, de deplasări, bolnav de rănile din război, dorind să fie mai aproape de familie, de casă, cere Comandantului militar să fie transferat la Chișinău.
La 31 octombrie 1935, ofițerul Andronache Gheorghe, se retrage din Armata română, revenind la baștină, în Orhei (certificat Reg. 18, OZU nr.570/1935). A fost cadru militar modest, respectat și iubit de camarazi și subofițeri. Menținea relații de rudenie și prietenie cu oamenii din satul de baștină, Chiperceni, Orhei și Chișinău, își ajută concetățenii în măsura posibilităților.
Scrie și editează mai multe lucrări publicistice și documentare, printre care: „Albumul Basarabiei” editat în 1933, alte lucrări: „Revoluția moldovenilor”, „Oameni și fapte”, „Pe urmele istoriei”, manuscrise, ajunse pe mâna securității și  predate   KGB – ului sovietic.
În prefața cărții „Albumul Basarabiei”, Gheorghe Andronache, cu un înalt simț de patriotism, scrie: „Fraților și camarazilor mei moldoveni și tuturor luptătorilor basarabeni pentru românism, cu arma sau cu condeiul, cu care împreună, în timpurile grele, premărgătoare actului scump – Unirii, am dus lupta pentru cauza națională în Basarabia, în răstimpul anilor 1917-1918, și cu cari am înjghebat primele Unități militare din Republica Moldovenească. În semn de scumpă amintire și de nețărmurită și veșnică recunoștiță, dedic această lucrare.”
Cu părere de rău, meritele și faptele militare ale locotenet-colonelului Andronache Gheorghe, legate de evenimentele istorice ale Unirii Basarabiei cu România, nu au fost apreciate la justa lor valoare de contemporanii și conducerea militară, nu s-a realizat gândul dânsului de a-și face o carieră militară în Armata Română, era tratat cu neîncredere de o parte a ofițerilor de comandă ai armatei române.
Dacă la începutul carierei militare, în anul 1921 era caracterizat de comandanții ierarhici din Regiment: „…sănătos și rezistent, curat și foarte îngrijit, capabil, cu judecata bună, cunoștințe generale și militare bune, devotat, bun camarad, cu multă bunătate, stagiu de front, vechime în grad de 12 ani, …etc., era propus la avansare și ridicare în grad (dosar personal nr.217/1935, foile calificative 9, 10, 11, 16, 17, sunt semnate de col. Dobre, col. Petrescu, col. Bălăcescu, gen.Măldărescu, ș.a.).  Pe de altă parte vedem aprecieri controversate, unele negative, ale altor comandanți, despre căpitanul Andronache Gheorghe, și anume:  „… nu are cunoștințe necesare, are cunoștințe militare mediocre, nu posedă destul de bine limba română, provine din armata rusă, străină, susceptibil de a deveni ofițer superior, este un ofițer nefolositor armatei, cade în prevederile art.50 L.J.A, etc.” (date din dosarul personal).
Căpitanul Andronache Gheorghe, în lupta sa pentru adevăr și dreptate a fost sprijinit de Ministrul de stat al Basarabiei Pan Halippa, care a făcut un raport-recomandare (01.02.1934) de sprijin, către Ministrul de război al României, dar care nu a fost luată în seamă.
Din documentele analizate de autor, se presupune că Gh. Andronache, ofițer bine pregătit, călit în război, unionist, cunoscător a trei limbi, inclusiv a limbii ruse, la propunerea, în 1921, de a lucra în Serviciul Secret de agentură al Armatei, a refuzat colaborarea, ceia ce i-a complicat viața și cariera militară. Serviciile române îl mai aveau, chipurile,  la mână  și cu niște ”denunțuri calomnioase”.
După 1936, date despre viața și activitatea eroului Unirii și fostului ofițer a trei armate, Gheorghe Andronache, rămân și astăzi necunoscute. În anii grei de cumpănă și război pentru România, iunie 1940 și august 1944, alături de alți basarabeni, se refugiază în România cu familia. Este într-o situație grea materială, se ferește de autoritățile române și serviciile secrete sovietice, lucrează la negru, angajându-se la diverse munci necalificate: ca hamal, vânzător de produse agricole, muncitor la sapă, lucrând cu ziua. Cea mai mare frică a basarabenilor refugiați în România o aveau față de serviciile secrete sovietice KGB, care după război, până în 1968, controla toată România, inclusiv armata, poliția și securitatea. Basarabenii așezați în România după 1940, erau arestați cu tot cu familii, o parte erau exterminați ca „dușmani ai poporului”, o altă parte erau trimiși în Siberia, la munci grele, la mine și întreprinderi industriale. Mulți basarabeni refugiați erau trimiși cu familiile în Bărăganul secetos și la construcția  canalului „Dunărea – Marea Negră”.
În noiembrie 1948, serviciile secrete românești și KGB-ul sovietic, studiază dosarul personal nr. 217/1935 al fostului ofițer Gheorghe Andronache, îl caută în Basarabia și la Iași, el trăind conspirativ în Craiova, după care pleacă și locuiește, în anonimat, în alte județe. În 1970 fostul ofițer este depistat la Bârlad  și, cercetat de securitate. În aceiași zi, spre seară, a fost comunicată moartea lui, o moarte suspectă, la spitalul din Bârlad (din declarațiile verbale ale rudelor). Se știa că există Ordinul NKVD de exterminare a unioniștilor basarabeni care a fost dat de Stalin și Beria în 1940.
Pentru a cunoaște mai bine situația familială, voi prezenta membrii familiei, care a fost întotdeauna aproape de Andronache Gheorghe: soția-Nadejda (1898-1984), copiii: fiica-Raisa (1916), fiul – Serghei (1917), au locuit la Orhei, Chișinău, Bârlad și București.
Pentru meritele militare pe frontul de la răsărit în Primul Război Mondial a fost decorat de conducerea militară a Imperiului Rus cu: Crucea și Ordinul Sfântului Gheorghe clasa IV-a, Ordinul Sfânta Ana clasa III-a și a IV-a, Ordinul Sfântul Stanislav clasa II-a, Sfântul Vladimir cu spadă, clasa IV-a; decorații românești: Ordinul Coroana României, medalia Regele Ferdinand I.
                                                                                                  Col (r) conf. univ. dr. Anatol MUNTEANU
Bibliografie:
1.Figuri contemporane din Basarabia, Enciclopedie, Chișinău, 1939
2.Andronache, Gheorghe, Albumul Basarabiei, Bucuresti, 2000.
3.Dosar personal, nr.217, M.B, 1935,  Arhiva militară, Pitești.
4.http/adevărul.ro, 01.25.2018

marți, 3 octombrie 2017

Proiect de lege propus de Consiliul Mondial Roman

Pe data de 28 Septembrie au fost finalizate procedurile de înregistrare la Senat și Camera Deputaților ale Proiectului Legislativ al CMR, prin aportul Partidului Revoluției, președinte Ion Flueraș, cu care avem încheiat un protocol bilateral de colaborare pentru sprijinirea organizației noastre.

Acest proiect este în concordanță cu angajamentul luat de CMR la Conferința de constituire a ”Alianței pentru Centenar” de a elabora și promova propuneri de modificări electorale în vederea constituirii Circumscripției 44-Basarabia și a redefinirii noțiunii de ”competitor electoral” pentru a cuprinde, afară de organizațiile minorităților, cum ar fi UDMR, și organizațiile majorității românești pentru a se înlătura o discriminarea și pentru a se putea obține un echilibru al reprezentării civice în Parlamentul României.

Proiectul poate fi accesat pentru consultare la adresa:
https://mipopescu.wordpress.com/6-legea-electorala/amendament-electoral/

Îi rugăm pe membrii, organizațiile membre, filialele, simpatizanții din societatea civilă sau clasa politică și organizațiile partenere ale CMR să promoveze acest proiect prin toate mijloacele de care dispun.

Facem apel către toate organizațiile, asociațiile, sindicatele, partidele din țară și din afara granițelor care doresc să se asocieze acestui proiect să ne contacteze pentru a stabili formele de colaborare, implicare și susținere.

Considerăm că doar prin solidaritate și unitate putem realiza obiective practice și de substanță pentru Reîntregire și pentru lichidarea discriminărilor din societatea românească.

                          Mircea Popescu
                               Președinte
The World Romanian Council / Consiliul Mondial Român

29 Septembrie 2017

marți, 13 septembrie 2016

Pe 26 septembrie va fi inaugurat postul Unirea TV Bucuresti

Mult Stimati Prieteni,
Astazi la Chisinau a avut loc un eveniment foarte important – deschiderea postului de televiziune Unirea TV, proiect initiat de Blocul Unitatii Nationale, in care intra si Actiunea 2012 si Tinerii Moldovei, proiect anuntat la Congresul  Sfatului Tarii 2 pe 27 martie curent.

Este ca o picuratura de apa pura, cristalina, intr-o mare ruseasca poluata antiromaneasca, in special, acum in perioada alegerilor prezidentiale.

Pe 26 septembrie va fi inaugurat postul Unirea TV Bucuresti.

In Republica Moldova va putea fi vizionat pe reteaua StarNet, postul 10TV, pozitia 36, si în reteaua Moldtelecom – pe pozitia 29.

Drum Bun Unirea TV !


Cu deosebita consideratiune,
Valeriu Dulgheru

vineri, 27 martie 2015

FELICITARI DE ZIUA UNIRII (27 MARTIE 1918)

ADRESATE MEMBRILOR S.C.M.D. DIN ROMANIA DE EST AFLATA INCA SUB OCUPATIE SI CELORLALTI EROI AI REZISTENTEI ROMANESTI DE PE NISTRU (1990-1992)
 
Fratilor,
Asa cum voi v-ati varsat sangele in luptele cu invadatorii Armatei a 14-a, ai Districtului Militar Odesa si cu tradatorii de la Chisinau si Tiraspol, dand Istoriei eroi de legenda ca martirul Filea si generalul Gamurar, in urma cu 97 de ani inaintasii vostri, cei 300.000 de militari disponibilizati din armata rusa, condusi de martiri si eroi ca Murafa, Pantea si Catele, au reusit prin jertfa lor sa readuca la trupul Tarii o mica parte din pamanturile romanesti rapite de tarii rusi, parte botezata de Alexandru I “Basarabia”. Si au facut-o luptand nu numai impotriva Rusiei Albe si Rusiei Rosii, a Ucrainei Albe si Ucrainei Rosii dar si a intereselor Germaniei si Austro-Ungariei.
Militarii si nu politicienii au infiintat, in plina revolutie rusa, la 1 mai 1917, in orasul romanesc Odesa, in cadrul Congresului Ostasesc, Comitetul Central Ostasesc, organul de conducere al luptei pentru libertatea romanilor dintre Prut si Nistru, stabilind strategia: Autonomie – Independenta – Unire. Ei au decis la 16 iulie, convocarea ulterioara la Chisinau, a adunarii reprezentative a tuturor cetatenilor.
Comitetul Central Ostasesc a convocat la Chisinau la 21 noiembrie 1917, Sfatul Tarii cu delegati romani (105), ucraineni (15), evrei (14), rusi (7), bulgari (2), germani (2), gagauzi (2), polonezi (1), armeni (1), greci (1). In conditiile scoaterii Romaniei din lupta si ale ocupatiei germano-austro-ungaro-bulgare nu au putut proclama Unirea ci Autonomia (2 decembrie 1917) sub numele Republica Democratica Moldoveneasca. Ei au rezistat, cu armele, ofensivei declansata de Stalin prin “Sovietele Frontului Roman al Flotei din Marea Neagra si Regiunea Odesa” al caror Comitet Central Executiv (RUMCEROD), in frunte cu tradatorul Mihail Bruhis au creat FRONTODELUL, ca organ pentru “conducerea luptei revolutionare pe frontul roman (Stalin inca nu inventase denumirea de “moldovean” pentru romanii basarabeni – nn) si in Basarabia”. Impotriva fortelor lui Bruhis care, si-a asumat “plenitudinea puterii si comanda trupelor de pe Frontul roman si zona limitrofa frontului”, Comitetul Central Ostasesc si Sfatul Tarii au cerut ajutor Antantei (21 decembrie 1917) care a delegat Romania sa intervina cu doua divizii comandate de generalul Coanda pentru paza obiectivelor de stat ale proaspetei republici.
Simbolic, la 24 ianuarie 1918, de ziua Micii Uniri, inaintasii dvs., prin Sfatul Tarii, au proclamat Independenta Republicii Democratice Moldovenesti, alegandu-l presedinte pe Ion Inculet. Apoi, au declansat strategia unirii pe judete cu tara. Parlamentele locale din Balti (3 martie 1918), Soroca (13 martie) si Orhei (25 martie) au votat aceasta unire inainte ca Sfatul Tarii s-o consfinteasca prin vot la 27 martie 1918. Rezolutia transmisa lumii preciza: “Republica Moldoveneasca (Basarabia), in hotarele sale dintre Prut, Nistru, Dunare si Marea Neagra si vechile granite cu Austria, rupta de Rusia acum o suta si mai bine de ani din trupul vechii Moldove, in puterea dreptului istoric si a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele sa hotarasca soarta lor de azi inainte si pentru totdeauna, se uneste cu mama sa Romania”.
In numele acestui drept sfant, s-au jertfit numai militari 381000 in anii celui de-al doilea razboi mondial, au fost lichidati sau trimisi in Siberii peste 1000000 de romani basarabeni, si v-ati risipit sangele pe Nistru, tradati sau abandonati si de Chisinau si de Bucuresti, voi, fratii si camarazii nostri.
In numele tuturor jertfitilor nostri de ieri si de astazi, in numele victoriilor noastre de odinioara si al celor viitoare, pe care le asteptam, ingaduiti-ne sa va uram, in aceasta zi aniversara, viata lunga, cu bucurii si implinirea tuturor sperantelor.

Honor et Patria! Vae victis!
PRESEDINTELE S.C.M.D.,

Col. (r) dr. Mircea DOGARU

luni, 2 martie 2015

Anatol Munteanu - „Eroii de la Nistru”

Nistru1992Volumul „Eroii de la Nistru” a aparut în contextul reluat an de an, în ultimele două decenii, la 2 martie, când moldovenii, fraţii noştri din stânga Prutului mai exact, comemorează, cu tristeţe şi revoltă, pe undeva însă şi împăcaţi cu soarta, actul de acum 23 de ani când, sfidând democraţia europeană, mercenarii năimiţi de prin toate cotloanele incomensurabilului spaţiu exsovietic s-au prăvălit precum ciuma peste Moldova suverană ca să combată „fascismul românesc” şi să „salveze”, chipurile, socialismul, în fapt, pentru a restaura fostul imperiu care începuse să scârţâie grav, din toate încheieturile, ca o corabie putredă. Mânaţi de instinctul de supravieţuire, dar mai ales de cnutul cazacilor, mii de români-moldoveni au fost nevoiţi atunci să se refugieze iarăşi în dreapta Nistrului sau, în cazul că unii dintre ei au ezitat, au fost expulzaţi fără cine ştie ce menajamente, nu înainte de a fi etichetaţi drept „fascişti” şi „cotropitori” tocmai ei, care neam de neamul lor, cel puţin din vremea regelui Burebista aveau rădăcinile adânc înfipte acolo. Pentru cei rămaşi, vor urma ani de „ocupaţie teroristă”, o perioadă cu adevărat însângerată precum însăşi steaua bolşevică atât de dragă cotropitorilor care curg de la est, soldată cu zeci şi sute de crime, cu masacre colective, cu schingiuiri, arestări şi intimidări, fapte care vor declanşa o adevărată morişcă antiromânească, în care „vitejii” precum suspendarea drepturilor civile, desfiinţarea presei, a şcolilor, închiderea bisericilor etc. par simple exerciţii la tot mai dureroasa temă a supravieţuirii în plin secol al XX-lea la români. Un adevărat regim de teroare colectivă, demn de crudele vremuri ale năvălirilor barbare din zorii Evului Mediu şi mai demult au instaurat ruşii acolo, prin cozile lor de topor smirnoviste, şi asta cu iluzoria convingere că vor reuşi să mai oprească în loc, pentru încă un secol-două, poate mai mult, tăvălugul civilizator care vine tot mai vizibil şi implacabil dinspre inima Europei moderne... Da, ruşii au privit întotdeauna cu jind la nurii Europei, la porturile şi la pala- tele ei, cu jind, dar şi cu mare spaimă, imaginându-şi că o vor ademeni totuşi înainte ca ea să-i strivească, să le dilueze ambiţiile, sângele, istoria… Şi unde au ajuns? Acolo unde, mai devreme sau mai târziu ajung toate imperiile, pe marginea mormântului adică. Şi acelaşi destin îi va paşte ca şi pe mongolii lui Gingis Han, ca şi pe bizantinii ai căror urmaşi în linie directă se pretind, ca şi pe romanii ceilalţi, din Apus, şi aşa mai departe. Altfel spus, în priza fără nicio putinţă de scăpare a Europei, cu cleştele N.A.T.O. din ce în ce mai strâns pe talia ei de haziaică prea îndelung dedată la tras spuza altora pe propria-i turtă, cu implacabila şi totodată enigma- tica revărsare a lavei galbene simţită în ceafa încă groasă, de matroană dolofană, Mama Rusia are motive să se teamă. Şi cu cât se teme mai mult, cu atât schelălăie mai jalnic, iar când prinde ocazia - şi de la Gorbaciov încoace a tot prins la ocazii! - zgârie rău, muşcă de pe unde nimereşte şi loveşte năpraznic cu coada. Aşa se şi explică, pe undeva, amănuntul că în primăvara lui 1992, când tocmai îşi făcea iluzii că s-a desprins în câştigă - toare, Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt - jumătatea acelei Moldove, mai exact, cea din partea orientală - avea să mai trăiască o tragedie.
Or, cu gândul mereu la acele zile cumplite din viaţa moldovenilor săi de la Nistru, spre neuitare şi pioasă reculegere, colonelul (r) Anatol Munteanu, combatant în respectivul război, iată că ne mai propune o carte plină de învăţături, dar şi de sumbre prevestiri, din filele căreia răzbat, pe alocuri, dureroase răstălmăciri ale istoriei grefate pe viaţa de zi cu zi a omului de rând, nevoit să resimtă cu fiece răsărit de soare provocările şi agresiunile la fiinţa naţională românescă, devenite o practică obişnuită în ziua de azi, când puterea statului ca atare se află încă în criză şi politicie- nii uită prea uşor de menirea şi de responsabilitatea lor. Oarecum previzibil, volumul colonelului Munteanu se încolonează în siajul altora, începând cu „Conflictul transnistrean” (1995), „Românii de la Est”. „Războiul de pe Nistru” (2004) şi continuând cu „Sacrificiu şi trădare. Războiul de secesiune din Republica Moldova” (2006), apoi cu „Epopeea libertăţii” (2012), toate abordând, în fond, aceleaşi realităţi traumatice şi nedomolite legate de politica separatistă din Transnistria, cărţi scrise cu indiscutabilă obiectivitate, fără ură şi părtinire, deşi cu o vehementă în- crâncenare, dar şi cu francheţe, o atitudine pe cât de nobilă, pe atât de evitată de elita ştiinţifică românească de azi, foarte temătoare să nu fie catalogată cumva, Doamne fereşte!, drept… „naţionalistă”. În altă ordine de idei, cartea aceasta, dincolo de aura ei istorică, este şi o reconstituire jurnalistică minuţioasă, per ansamblu, a unui moment tragic din istoria recentă a Moldovei, iar apelarea la interviu ca modalitate principală de oglindire a unui moment istoric de o încărcătură emoţională încă vibrantă mi s-a părut extrem de valabilă. Practic, recuperând memoria încă prodigioasă a unui participant de primă linie, chiar dacă una mai degrabă discretă, având în vedere funcţia sa în structura de securitate a Moldovei, la evenimentele din Transnistria, ajuns să conducă efectiv luptele de la capul de pod Coşniţa-Doroţcaia-Pârâta, localităţi neaoş româneşti de dincolo de Nistru, rămase - şi asta numai graţie faptelor de vitejie concretă ale militarilor şi voluntarilor moldoveni - şi azi sub jurisdicţia Republicii Moldova, Eroii de la Nistru nemureşte, între cele peste 300 de pagini, fiii unui popor dintotdeauna însetat de libertate care şi-au dat viaţa pentru acest frumos ideal, pentru dreptate şi adevăr, pentru binele Moldovei isto- rice, spunând lumii că acolo, la Nistru, aidoma răzeşilor marilor voievozi de la Suceava, ei şi-au apărat încă o dată, a câta oară oare?, nu doar ţarina, casele şi mormintele străbune, ci şi graiul, istoria neamului, demnitatea de oameni şi de cetăţeni ai unei lumi care este de dorit să rămână tot mai luminoasă şi paşnică. În altă ordine de idei, pentru combatantul Anatol Munteanu, aşa cum ni se dezvăluie (şi) aici, rămâne o certitudine faptul că aventura smirnovistă, devenită politică de stat sub oblăduirea răposatului „tătuc” Boris Elţîn, producătoare de zvonuri, de defăimări şi jigniri la adresa poporului român, este continuată, cu un zel ieşit din comun, şi în zilele noastre, când se resimte o recrudescenţă tot mai periculoasă a antiromânismului. Bine documentată, cu inserţii preluate inclusiv din presa vremii, cartea de faţă are capacitatea de a pune în faţa cititorului de azi imagini dintre cele mai veridice ale „trădării” premeditate şi sistematice ale idealurilor noastre naţionale de către personaje politice de tristă faimă din sfera puterii de la Chişinău, toate aceste realităţi dure şi contrastante petrecute sub ochii nepăsători ai autorităţilor fiind nu doar dezvăluite, ci şi dovedite cu exemple dintre cele mai epatante de către autor, martor al multor asemenea disfuncţionalităţi şi discrepanţe. Şi aceasta întrucât, aşa cum arată colonelul (r) Anatol Munteanu, la mijloc nu se află doar interese de ordin strategic, ci şi unele mult mai ascunse, de ordin economic în primul rând, care au dus la transferarea unei mari părţi din bogăţia Moldovei unor forţe străine oculte, caz tipic de trădare a intereselor naţionale controlat de o „caracatiţă” cu complicate încrengături şi numeroase capete. Prin fixarea în timp, deşi raportată la un trecut istoric deja, cartea surprinde câteva secvenţe revelatoare din cei mai aberanţi ani ai unui regim cinic, crud şi corupt, radiografiind situaţii şi evenimente de pe întreg teritoriul Republicii Moldova, autorul lăsând senzaţia că, asemeni unui jurnalist adevărat, fără nicio umbră de teamă, s-a aflat permanent în miezul evenimentelor, acolo unde situaţia era mai fierbinte şi condiţia luptătorului mai dificilă, de la Coşniţa-Doroţcaia la Vadul lui Vodă, ca să-l regăsim apoi la Cocieri, la Tighina-Varniţa sau la Corjova, dar nu numai, peste tot făcându-şi datoria în deplină onoare, fără să se lase intimidat de ameninţări, fără să se ferească de pericole.
Uneori abordată de pe poziţii ceva mai complexe, alteori mai simplu, fără prea multe volute stilistice, precum în partea a doua, unde sunt in- serate câteva portrete emblematice ale celor care nu şi-au precupeţit cei mai frumoşi ani ai vieţii pentru idealul de libertate şi demnitate, cartea colonelului Munteanu este mai mult decât o mărturie de credinţă oare- care, o simplă trecere în revistă a biografiilor unor oameni cu visele şi destinele lor, un eseu despre minciună şi adevăr şi aşa mai departe, chiar dacă, şi aceasta se vede de departe, este scrisă şi trăită febril, româneşte, de la prima şi până la ultima pagină. Căci deşi este câte Republica Moldovaceva din toate acestea, înainte de orice, Eroii de la Nistru este un document aparte, cu tot mai mare aderenţă la contextul istoric ce ţine de un spaţiu întotdeauna problematic, şi care analizează cu luciditate consecinţele devastatoare şi criminale ale politicii ruse în Transnistria, abuzurile forţelor imperia- le şi ale trupelor federale, ascensiunea despoţilor cu ifose de războinici, proliferarea corupţiei şi a birocraţiei, dezorganizarea opoziţiei şi apatia conducătorilor de la Chişinău faţă de soarta propriilor concetăţeni şi fraţi, sacrificaţi sau abandonaţi la voia soartei tocmai de către statul care avea datoria sfântă să-i ocrotească.
Dacă multe dintre punctele de vedere abordate în această carte, îndeosebi în interviul-fluviu din prima parte sunt relativ cunoscute, în Eroii de la Nistru sunt reluate într-o formă amplă, cu noi detalii, biografiile şi portretele câtorva dintre eroii voluntari, poliţişti şi militari care au luptat pentru independenţa şi integritatea Republicii Moldova, poveştile unor oameni simpli, în fond, care şi-au consumat viaţa cu lucruri mici şi, dintr-odată, s-au trezit că trebuie să meargă la război, la fel ca tinerii români din decembrie 1989, de la Bucureşti, Târgovişte, Timişoara etc. La fel de nepregătiţi să înfrunte schimbarea vremurilor ca şi fraţii lor din urmă cu trei ani, şi moldovenii din dreapta Prutului şi până la Nistru vor sfârşi înghiţiţi de acestea, uneori coincidenţele fiind parcă trase la şapirograf, precum masacrul de la Otopeni, din 23 decembrie 1989, „scenă” reluată parcă după aceeaşi regie, cu aceiaşi asasini la butoane, în 19 iunie 1992, moment din care istoria veşniciei româneşti în spaţiul demarcat atât de clar în celebra Doină eminesciană a mai consemnat o dramă cunoscută între altele şi ca „Masacrul de la Tighina”, cu singura observaţie că, spre deosebire de momentul Otopeni, unde tinerii ostaşi de la Câmpina au fost trimişi în faţa focului încrucişat al mitralierelor îmbarcaţi în autocamioane, moldovenii au fost îmbarcaţi în autobuze. Aceasta în afara faptului când, în loc să-şi vadă de ale lor, parcă mânaţi de soartă, nu şi-au pus ei singuri pielea la saramură, sub privirile încurajator-îngăduitoare ale potentaţilor vremelnici care abia aşteptau să culeagă roadele jertfei lor, unul dintre cazurile mai la îndemână oferite de colonelul Munteanu fiind şi acela al studentului Gheorge Caşu care, în momentul când a început conflictul de la Comrat, în Găgăuzia, s-a înrolat voluntar ca, în scurtă vreme, numele lui să treacă din catalog nu pe diploma de licenţă, ci direct pe monumentul eroilor. De prisos să mai spunem că pe unii dintre eroii paginilor de faţă autorul i-a cunoscut personal, şi încă foarte bine, iar povestea vieţii lor şi, mai ales, inutilitatea jertfei lor, în unele cazuri, îl obsedează şi azi, la atâţia ani distanţă. După cum îl va obseda ideea aşternerii pe hârtie, spre neuitare, a istoriei acelui război, aşa cum a simţit-o el, astfel că, în ultimii ani, şi-a făcut note şi a continuat să citească lucrări despre istoria recentă a Moldovei, astfel că atunci când i s-a conturat, limpede, fără echivoc, volumul său nu a luat forma altminteri comună a unui eveniment tragic, legat de moartea unor tineri surprinşi în nişte încăierări limitate din Transnistria, ci, într-o remarcabilă unitate de ton, de gândire şi de simţire românească, înglobează şi sinteza câtorva reflecţii despre eşecul realităţii politice şi sociale de azi, cartea colonelului Munteanu fiind prin ea însăşi o veritabilă instanţă, un act de acuzare, o armă... De unde şi reversul medaliei însă, al riscului asumat ca scriitor, nu doar ca soldat propriu-zis. Fiindcă dezvăluind, devii periculos pentru putere, or, Anatol Munteanu cu acelaşi curaj cu care a combătut în 1992, în faţa mitraliere- lor separatiste, nu ezită să repună pe tapet adevărul, demască aici multe şi mărunte, de la sabotarea intereselor ţării de adopţie de către cadrele militare de origine rusă şi ucraineană primite în tânăra armată şi în poliţia Moldovei din dreapta Prutului cu braţele deschise de către liderii aşa-zis politici ai ţării şi până la efectiva trădare a acestora din urmă în favoarea Rusiei, care-i dirijase la comandă şi-i controla strâns, de la Moscova, în strictă conformitate cu interesele ei strategice în această zonă a lumii.
În concluzie, cu orice risc, cel mai mic, deşi nici pe departe de ignorat, acela de a deveni tot mai incomod, colonelul Munteanu nu se dezice. Se întoarce în istorie, şterge praful uitării şi al ignoranţei, îi priveşte în ochi pe impostori şi pe trădători, pe laşi şi nevolnici, arată cu degetul şi acuză. Prin mărturiile sale cu nerv, care surprind şi, nu o dată, suscită ridicări din sprânceană, dar şi numeroase întrebări, unele dificile, autorul acestei cărţi ne propune - şi chiar ne obligă - să cunoaştem adevărul. Nu al dumnealui, cum se vor grăbi să declame ironiştii şi globaliştii de ocazie ai tuturor anotimpurilor, cât adevărul nostru, al românilor-moldoveni şi al românilor-români deopotrivă.
Dan Gîju,  
Cu riscul de a fi incomod - În loc de prefaţă la volumul „Eroii de la Nistru”, Bucureşti, Editura Favorit, 2014, 256 p. 

miercuri, 14 ianuarie 2015

Informare

IN ATENTIA MEMBRILOR S.C.M.D. CARE AU AVUT ORI AU SI CETATENIA REPUBLICII MOLDOVA

Astazi, 14.01.2015, am avut o discutie cu Excelenta Sa Domnul Iurie Renita, ambasadorul extraordinar si plenipotentiar al Chisinaului pentru Bucuresti, Belgrad si Podgorica, stabilind necesitatea colaborarii in vederea solutionarii impreuna a unor probleme punctuale pentru membrii SCMD, originari de peste Prut si stabiliti in Romania si pentru membrii grupurilor de initiativa si filialelor SCMD din R. Moldova.
Orice solicitare a acestora, privind probleme social-economice si de sanatate sau de demnitate militara, va deveni obiectul eforturilor comune.
 
Honor et Patria! Vae victis!
PRESEDINTELE S.C.M.D.
Col.(r) dr. Mircea DOGARU

marți, 12 august 2014

Aniţa Nandriş - între exilul siberian şi Premiul Lucian Blaga



Odă Aniţei Nandriş

Motto:
„Când a început să scoată lumia din casă, să o încarce pe maşini, s-a început un zgomot prin sat, de îţi păria că e sfârşitul lumii. Glasuri de femei bocind, cum bocesc în urma mortului, copii răcnind, felurite glasuri, care la piept micuţi, care mai mărişori. Vitele prin grajduri răgiau, parcă presimţiau că rămân fără stăpân, cânii în legătoare urlau. O mare groază şi frică a fost noaptea acia. Când a început să se tragă zori de zi, au început şi maşinile încărcate cu femei, copii şi mai câteva bulendre, ceva de îmbrăcat, de aşternut cu ei, toate s-au îndreptat spre gara Sadagura, au trecut toate prin faţa casei noastre, adică pe drumul central. Care mai avia putere bocea, care plângea, care numai facia din cap semn de rămas bun. Aieştia care să uitau, toţi numai să ştergeau de lacrimi. Era destul de dureros. Ziua aceia a fost aşa de tristă, ca după o înmormântare. La casăle care au rămas goale, au pus câte un păzitor, ca să nu se împrăştie, că au rămas vite, porci, oi, gobăi felurite, gâşte, raţe, curcani. Afară de aiestea, rându gospodăriei, căruţa, plug, grapă, sicicarne, morişcă, în fine cât a muncit fiecare să lase în câteva minute.”
(Aniţa Nandriş, “Amintiri din viaţă: 20 de ani în Siberia”, Humanitas 2006, p. 85). 

Am aflat despre această carte de la lingvistul ieşean prof. Dumitru Irimia, care, în cadrul Conferinţei „Limba romană – Azi”, făcuse o trimitere la limbajul neaoş al autoarei bucovinene. Academia Română a acordat Premiul Lucian Blaga pe anul 1992 unei ţărănci cu trei clase, Aniţa Nandriş-Cudla, care n-a mai ajuns să-şi vadă cartea editată. A murit în 1986 la 82 de ani.
Am găsit-o după 14 ani. A fost reeditată, tot la Humanitas, în 2006. S-a epuizat, ca şi primul tiraj, foarte repede. Am primit de la un prieten ultimul exemplar dintr-o librărie din Bucureşti. Am citit-o repede, dar pe îndelete, tremurând împreună cu Aniţa Nandriş şi retrăind, împreună cu ea, exodul ei şi al familiei ei, ca pe al meu propriu. Cu ajutorul Aniţei, am reconstituit enorm de multe enigme legate de viaţa părinţilor mei, deportaţi şi ei în Siberia, dar care au vorbit foarte puţin despre ce-au trăit acolo. Am crescut cu Siberia în casă, dar cu o sumedenie de semne de întrebare.
M-a impresionat limbajul Aniţei, pe de o parte neaoş şi românesc, pe de alta înţesat cu o sumedenie de rusisme: „oblasti”; „cantora”; „nacialinic”; „baracă”; „râbhoz”; „râbniţa”; „labaz”; „cater”; „pasiolca”; „nahalna”; „sever”; „costior”; „recica”; „neniţî”; „tuzemţî”; „puşnina”; „oleni”; „iagode”. Sunt cuvintele pe care le-am auzit din copilărie de la părinţii mei. Nu înţelegeam de ce le foloseau doar în limba rusă. Acum înţeleg. Au făcut şi ei Siberia, acolo le-au însuşit, de-acolo au venit cu ele şi nici n-au încercat să la găsească echivalente româneşti, în satul nostru nici nu se opera cu acele noţiuni.
Povestea este a unei ţărănci din satul Mahala, care la 36 de ani, este ridicată în noaptea de 13 iunie 1941, împreună cu cei 3 băieţi ai ei (de 17, 14, 11 ani) şi dusă spre Siberia. În aceeaşi noapte, din Mahala au fost duşi în Siberia, pentru exterminare, 602 de consăteni ai ei, dintre care 210 - copii sub 15 ani, dintre care 76 - sub 5 ani! În listele de deportare toţi 602 sunt trecuţi ca agricultori, chiar şi pruncii de 1 an. În dreptul indicelui „soarta” la toţi scrie „necunoscută”.
Din acest moment, Aniţa Nandriş-Cudla, femeia supusă bărbatului şi care nu i-a ieşit din cuvânt niciodată, rămânând singura responsabilă de viaţa copiilor ei, devine, „fără să-şi dea seama”, mamă, tată, învăţător, psiholog şi preot pentru ei. De aici încolo, fiecare gest al ei vine dintr-o intuiţie profundă de femeie înţeleaptă, de mamă ce este gata să se sacrifice în fiece clipă pentru copii ei. Paginile cărţii demonstrează că tot ce a întreprins ea, din prima clipă, cu foarte mult calm şi echilibru, a fost dovada unor calităţi deosebite cu care era înzestrată Aniţa Nandriş ca mamă, ca fiică, ca femeie, ca româncă. Astfel, cartea poate fi privită şi ca un Monument mamei care a ştiut să-şi adune toate forţele morale, etice, creştine pentru a supravieţui şi pentru a-şi ajuta copii să supravieţuiască, având grijă, între timp, de buna lor creştere, de omenia lor, de cultivarea solidarităţii şi a dragostei între fraţi.
După ce a zăcut de tifos şi şi-a revenit printr-un miracol, mai degrabă de dragul copiilor şi din mare credinţă in Dumnezeu, Aniţa a fost trasă la răspundere pe motiv că n-a mai ieşit la lucru. Urma să fie condamnată la un an de închisoare, dar a fost judecată pe două luni. Îndurerată, s-a gândit la băieţii ei care vor rămâne din nou singuri. „Căci orişicine îşi poate închipui că mama îşi dă şi sufletul pentru copii. Cât de mare foame era, cât de multă muncă şi greutate era, dar dacă eram toţi împreună, ne mângâiam unu cu altu. Eu mai lucram pe la femeile „nacialinicilor”, împleteam mănuşi, culţuni, m-am mai învăţat a coasă oghialuri cu vată, aşa că mai adăugam câte ceva de ale gurii, căci nu voiam să iau bani pentru lucru. Băieţii când aveau căte oliacă de timp liber mergiau la vânat, aduciau câte un iepure, mai nişte „crupătci”, eu le pergătiam din ce să putia oliacă de mâncare, îi aşteptam când veniau flămânzi şi îngheţaţi de frig de la lucru cu ceva călduţ să mănânce, cu apă caldă să se spele de sudoare, apoi povestia fiecare cum a petrecut ziua de lucru. Eu mă bucuram şi mă mângâiam foarte mult de purtarea lor, căci au fost copii foarte buni şi iubitori de familie.” (p. 162).
Aniţa povesteşte cu o simpleţe captivantă, de basm, despre toate încercările, greul, spaima, frigul, bolile, foamea prin care a trecut ea şi copii, dar şi alţii ca ei. Toate aceste momente cutremurătoare sunt însoţite de comunicarea ei cu Dumnezeu, de rugile ei necontenite, spuse mai mult în gând: „frica ce a intrat în noi numai Dumnezeu o ştie”; „,totuşi nu pierdeam nădejdea în Dumnezeu”; „nu ziceam nimic din gură, numai în gând mă rugam la Dumnezeu să se îndure de mine, să mă lase între copii, să nu rămâie copiii aşa străini, fără tată, fără mamă, în pustiurile celia”; „de multe ori mă gândesc că numai puteria lui Dumnezeu a făcut să mă lase în viaţă, să fiu între copii, căci tare multă lume a murit atunci de tifos”; „Numai mă gândiam la Dumnezeu, dăruieşte-mi, Doamne, putere şi răbdare să pot trece peste toate câte îmi stau înainte”; „dar m-am gândit în gândul meu, ajută-mi, Doamne, să beau paharu care mi-i împărţit, căci văd că n-am scăpare de el”; ,,ma gândiam, Doamne, de m-ar omorî deodată, să nu mă chinuiască”; „eu m-am gribuit aşa cum eram îmbrăcată şi îmi faciam cruce cu limba în gură, căci cu mâna nu mai putiam, şi îi mulţumiam lui Dumnezeu că mă lasă în viaţă”.
Raportul Aniţei cu Dumnezeu este total aparte: simplu, sincer, luminos, fără urmă de deznădejde. O asemenea comunicare se construieşte prin multă putere, tărie, credinţă şi este proba unei mari puteri lăuntrice pe care puţini o au.
Amintirile Aniţei Nandriş sunt considerate pagini strălucite despre exilul siberian şi sunt comparabile cu scrierile lui Soljeniţân. Comentariile au fost semnate de Monica Lovinescu, Rusu Mihalcea, Ştefan J. Fay, Gh. Nandriş. După părerea lor, darul narativ al Aniţei o pune în rândul clasicilor români. Merită să aducem aici drept exemplu subiectul cu cei doi supraveghetori care au pus-o la închisoare pe două luni: „După terminarea războiului s-au întors câţiva „gheroi”, alţii invalizi, ca să le deie lucru bun, căci au luptat. I-au pus „nacialinici” . Ca o bună povestitoare, Aniţa revine la soarta celor doi „nacialinici” care au insistat s-o pună la închisoare, pentru că, bolnavă fiind şi foarte slăbită, n-a putut ieşi la munci pe un ger de sub 40 grade. Nu le-a purtat pică, nu i-a blestemat, nu le-a dorit rău, s-a rugat în sinea ei: „Dă-le, Doamne, răsplată acelor care m-au îndreptat pe mine pe drumul acesta, căci parcă nu am făcut nici un rău aşa mare. ...M-am gândit din tot sufletu, arată-le, Doamne, că mare-i puterea ta”.
Aniţa urmăreşte în povestire soarta celor doi. Până s-a întors ea din închisoare, unul dintre ei fusese arestat: furase casa cu bani din „cantoră” şi l-au prins. L-au dus tot la Năda unde a stat şi Aniţa. În curând, a nimerit şi al doilea la închisoare. Aniţa avea de mers la raion, la spital, pentru o comisie medicală. Drumul trecea pe lângă închisoare. În curtea închisorii, i-a văzut pe ambii tăind lemne. Aici trebuie să apreciem şi doza de umor a autoarei: „M-am dus anume pe aproape de gard şi le-am zis „zdrasţuchi” ca să mă vadă. Nu mi-au răspuns nimic, dar cred că tot s-au gândit la fapta ce au făcut-o, căci prea în scurt timp au ajuns aice. Peste un an, pe unul l-au dus mai departe, dar unuia i-au dat drumu. Era tot primăvara pe când se hrintuia ghiaţa, aşa că el a dat telegramă la familie că s-a liberat şi vine acasă, dar nu a ajuns nici până astăzi. ...Aşa că puterea lui Dumnezeu este tare mare şi am cunoscut-o mult, totdeauna, dar mai mult cât am fost pe meleagurile cele amară”.
Îndemnată de fratele ei, dr. Ion Nandriş, să scrie, a ţinut întocmai cont de sfaturile lui: „Totdeauna să te grăbeşti încet. Aş ruga să nu uiţi întâmplări, lucruri, oameni, nume necazurile, bolile, obiceiurile văzute, auzite, fie cât de mici, de s-ar putea să le aşterni pe hârtie...”.
Aniţa descrie, cu lux de amănunte, ca o povestitoare înnăscută, despre tradiţiile şi obiceiurile localnicilor; despre modul de viaţă al românilor deportaţi: ce lucrau, ce mâncau, cum pregăteau fierturile din nimic, cum mergeau la cules fructe de pădure, pentru a lupta cu scorbutul provocat de avitaminoză; cum îşi coseau haine din capete de sfoară, din saci vechi întorşi pe dos, spălaţi şi vopsiţi în ierburi opărite, din blană de câini, tunsă şi apoi toarsă...
Cu un spirit de observaţie demn de un toponimist sau geograf, descrie conştiincios toate localităţile prin care au trecut de când au plecat de acasă, din Mahala: Sadagura – Lujeni - Noua-Suliţă – Boian – Mamaliga – Ocniţa - Smerinca. Tot atât de minuţios descrie localităţile şi oraşele din Siberia prin câte au trecut: Omsc (Saldaschi raion, Cuşinofca) – Bolşiareca – Salihard – Şuga – Nadâm - Nâda... Râurile, notate şi ele cu exactitate: după ce au trecut apa Nistrului, au mers 20 de zile cu trenul şi au ajuns la o apă, Irtâş, apoi pe Obi... Harul Aniţei este indiscutabil. La pag. 76 face o paralelă cutremurătoare între soarta ei şi soarta Anei lui Manole; din „poezia tare frumoasă” pe care o ţinea minte de la şcoală: „Căci parcă Dumnezeu a trimis şi înaintea mea, când am făcut pasul cel nenorocit şi m-am întors înapoi, din drumul pe care am fost pornită, ploaie aşa grozavă cu trăsnete, ca un semn parcă să-mi spuie: de ce te-ai întors la necaz şi nenorocire? Mergi pe drumul drept pe care ai fost pornită. Dar iacă, aşa ca nevasta lui Manolia, nu m-am întors, ci am venit pe calia cea nenorocită, spre casă şi avere, de care i-a părut rău bărbatului să se despartă”. „Zidirea” Aniţei n-a fost o mănăstire, a fost o deportare la Polul Nord, pe 20 de ani. 20 de ani de luptă, de dragul copiilor, pentru a supravieţui. Monument de dragoste de copii, de mamă, de fraţi, şi de iubire de Dumnezeu, în grija căruia s-a lăsat.
Echilibrul şi forţa acestei femei, prezenţa de spirit şi calmul de care dă dovadă din prima clipă de calvar, intuiţia şi instinctul de care este condusă întrec orice aşteptare.
Cartea Aniţei, o carte-document, scrisă firesc şi cu har, poate servi lesne drept exemplu pentru tinerii de azi, când se confruntă cu greutăţi neînsemnate şi sunt gata să cedeze; poate servi drept model pentru mamele de azi care şi-au părăsit copiii de bună voie, nesilite de nimeni, pe timp de pace, motivând că n-au ce mânca; şi pentru cei plecaţi în lume şi pe care nu-i macină dorul de casă; un bun exemplu pentru iubire şi solidaritate între fraţi (primele scrisori de la fraţi, după şase ani de despărţire, Aniţa le-a numit „medicamente” pentru suflet).
Toate referinţele critice apreciază talentul Aniţei şi valoarea enormă a cărţii. Monica Lovinescu aşează cartea într-un raft al clasicilor, iar Gheorghe Nandriş consideră că „va veni o vreme când cartea Aniţei va fi o lectură de referinţă, nelipsită din rafturile bibliotecilor şcolare”.
Deşi Aniţa nu operează nicăieri cu noţiuni ca demnitate, curaj, patriotism, iubire de neam - viaţa ei este un model de rezistenţă tacită şi o lecţie pentru copiii ei, care vor creşte la fel de demni şi iubitori de mamă, de neam, de Dumnezeu. Demnitatea lor ia forma curajului: luptă pentru reabilitare, pentru a-şi redobândi casa, chiar dacă a trebuit s-o răscumpere. Dar Aniţa nu se opreşte aici. Scrie cartea, se „mărturiseşte” hârtiei şi moare împăcată în casa ei, în patul ei, îngrijită cu dragoste de copii, nepoţi şi strănepoţi.
Mărturiile Aniţei dezvăluie ce li s-a întâmplat miilor de români basarabeni şi bucovineni deportaţi, dar care, întorşi acasă, au rămas muţi de durere, de umilinţă, de groaza redeportării şi au tăcut, n-au povestit. Aniţa i-a reabilitat moral pe toţi. Aniţa i-a repus pe toţi în rândurile martirilor şi ale eroilor.
Îi sunt recunoscătoare Aniţei. De la ea am aflat ceea ce n-am reuşit să aflu de la mama mea şi nu voi mai putea afla vreodată. Mă închin memoriei mamei şi memoriei Aniţei.
„După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară”. (Monica Lovinescu)

Valentina Butnaru