Balada ostasilor romani cazuti in luptele pentru pamantul tarii

marți, 12 august 2014

Aniţa Nandriş - între exilul siberian şi Premiul Lucian Blaga



Odă Aniţei Nandriş

Motto:
„Când a început să scoată lumia din casă, să o încarce pe maşini, s-a început un zgomot prin sat, de îţi păria că e sfârşitul lumii. Glasuri de femei bocind, cum bocesc în urma mortului, copii răcnind, felurite glasuri, care la piept micuţi, care mai mărişori. Vitele prin grajduri răgiau, parcă presimţiau că rămân fără stăpân, cânii în legătoare urlau. O mare groază şi frică a fost noaptea acia. Când a început să se tragă zori de zi, au început şi maşinile încărcate cu femei, copii şi mai câteva bulendre, ceva de îmbrăcat, de aşternut cu ei, toate s-au îndreptat spre gara Sadagura, au trecut toate prin faţa casei noastre, adică pe drumul central. Care mai avia putere bocea, care plângea, care numai facia din cap semn de rămas bun. Aieştia care să uitau, toţi numai să ştergeau de lacrimi. Era destul de dureros. Ziua aceia a fost aşa de tristă, ca după o înmormântare. La casăle care au rămas goale, au pus câte un păzitor, ca să nu se împrăştie, că au rămas vite, porci, oi, gobăi felurite, gâşte, raţe, curcani. Afară de aiestea, rându gospodăriei, căruţa, plug, grapă, sicicarne, morişcă, în fine cât a muncit fiecare să lase în câteva minute.”
(Aniţa Nandriş, “Amintiri din viaţă: 20 de ani în Siberia”, Humanitas 2006, p. 85). 

Am aflat despre această carte de la lingvistul ieşean prof. Dumitru Irimia, care, în cadrul Conferinţei „Limba romană – Azi”, făcuse o trimitere la limbajul neaoş al autoarei bucovinene. Academia Română a acordat Premiul Lucian Blaga pe anul 1992 unei ţărănci cu trei clase, Aniţa Nandriş-Cudla, care n-a mai ajuns să-şi vadă cartea editată. A murit în 1986 la 82 de ani.
Am găsit-o după 14 ani. A fost reeditată, tot la Humanitas, în 2006. S-a epuizat, ca şi primul tiraj, foarte repede. Am primit de la un prieten ultimul exemplar dintr-o librărie din Bucureşti. Am citit-o repede, dar pe îndelete, tremurând împreună cu Aniţa Nandriş şi retrăind, împreună cu ea, exodul ei şi al familiei ei, ca pe al meu propriu. Cu ajutorul Aniţei, am reconstituit enorm de multe enigme legate de viaţa părinţilor mei, deportaţi şi ei în Siberia, dar care au vorbit foarte puţin despre ce-au trăit acolo. Am crescut cu Siberia în casă, dar cu o sumedenie de semne de întrebare.
M-a impresionat limbajul Aniţei, pe de o parte neaoş şi românesc, pe de alta înţesat cu o sumedenie de rusisme: „oblasti”; „cantora”; „nacialinic”; „baracă”; „râbhoz”; „râbniţa”; „labaz”; „cater”; „pasiolca”; „nahalna”; „sever”; „costior”; „recica”; „neniţî”; „tuzemţî”; „puşnina”; „oleni”; „iagode”. Sunt cuvintele pe care le-am auzit din copilărie de la părinţii mei. Nu înţelegeam de ce le foloseau doar în limba rusă. Acum înţeleg. Au făcut şi ei Siberia, acolo le-au însuşit, de-acolo au venit cu ele şi nici n-au încercat să la găsească echivalente româneşti, în satul nostru nici nu se opera cu acele noţiuni.
Povestea este a unei ţărănci din satul Mahala, care la 36 de ani, este ridicată în noaptea de 13 iunie 1941, împreună cu cei 3 băieţi ai ei (de 17, 14, 11 ani) şi dusă spre Siberia. În aceeaşi noapte, din Mahala au fost duşi în Siberia, pentru exterminare, 602 de consăteni ai ei, dintre care 210 - copii sub 15 ani, dintre care 76 - sub 5 ani! În listele de deportare toţi 602 sunt trecuţi ca agricultori, chiar şi pruncii de 1 an. În dreptul indicelui „soarta” la toţi scrie „necunoscută”.
Din acest moment, Aniţa Nandriş-Cudla, femeia supusă bărbatului şi care nu i-a ieşit din cuvânt niciodată, rămânând singura responsabilă de viaţa copiilor ei, devine, „fără să-şi dea seama”, mamă, tată, învăţător, psiholog şi preot pentru ei. De aici încolo, fiecare gest al ei vine dintr-o intuiţie profundă de femeie înţeleaptă, de mamă ce este gata să se sacrifice în fiece clipă pentru copii ei. Paginile cărţii demonstrează că tot ce a întreprins ea, din prima clipă, cu foarte mult calm şi echilibru, a fost dovada unor calităţi deosebite cu care era înzestrată Aniţa Nandriş ca mamă, ca fiică, ca femeie, ca româncă. Astfel, cartea poate fi privită şi ca un Monument mamei care a ştiut să-şi adune toate forţele morale, etice, creştine pentru a supravieţui şi pentru a-şi ajuta copii să supravieţuiască, având grijă, între timp, de buna lor creştere, de omenia lor, de cultivarea solidarităţii şi a dragostei între fraţi.
După ce a zăcut de tifos şi şi-a revenit printr-un miracol, mai degrabă de dragul copiilor şi din mare credinţă in Dumnezeu, Aniţa a fost trasă la răspundere pe motiv că n-a mai ieşit la lucru. Urma să fie condamnată la un an de închisoare, dar a fost judecată pe două luni. Îndurerată, s-a gândit la băieţii ei care vor rămâne din nou singuri. „Căci orişicine îşi poate închipui că mama îşi dă şi sufletul pentru copii. Cât de mare foame era, cât de multă muncă şi greutate era, dar dacă eram toţi împreună, ne mângâiam unu cu altu. Eu mai lucram pe la femeile „nacialinicilor”, împleteam mănuşi, culţuni, m-am mai învăţat a coasă oghialuri cu vată, aşa că mai adăugam câte ceva de ale gurii, căci nu voiam să iau bani pentru lucru. Băieţii când aveau căte oliacă de timp liber mergiau la vânat, aduciau câte un iepure, mai nişte „crupătci”, eu le pergătiam din ce să putia oliacă de mâncare, îi aşteptam când veniau flămânzi şi îngheţaţi de frig de la lucru cu ceva călduţ să mănânce, cu apă caldă să se spele de sudoare, apoi povestia fiecare cum a petrecut ziua de lucru. Eu mă bucuram şi mă mângâiam foarte mult de purtarea lor, căci au fost copii foarte buni şi iubitori de familie.” (p. 162).
Aniţa povesteşte cu o simpleţe captivantă, de basm, despre toate încercările, greul, spaima, frigul, bolile, foamea prin care a trecut ea şi copii, dar şi alţii ca ei. Toate aceste momente cutremurătoare sunt însoţite de comunicarea ei cu Dumnezeu, de rugile ei necontenite, spuse mai mult în gând: „frica ce a intrat în noi numai Dumnezeu o ştie”; „,totuşi nu pierdeam nădejdea în Dumnezeu”; „nu ziceam nimic din gură, numai în gând mă rugam la Dumnezeu să se îndure de mine, să mă lase între copii, să nu rămâie copiii aşa străini, fără tată, fără mamă, în pustiurile celia”; „de multe ori mă gândesc că numai puteria lui Dumnezeu a făcut să mă lase în viaţă, să fiu între copii, căci tare multă lume a murit atunci de tifos”; „Numai mă gândiam la Dumnezeu, dăruieşte-mi, Doamne, putere şi răbdare să pot trece peste toate câte îmi stau înainte”; „dar m-am gândit în gândul meu, ajută-mi, Doamne, să beau paharu care mi-i împărţit, căci văd că n-am scăpare de el”; ,,ma gândiam, Doamne, de m-ar omorî deodată, să nu mă chinuiască”; „eu m-am gribuit aşa cum eram îmbrăcată şi îmi faciam cruce cu limba în gură, căci cu mâna nu mai putiam, şi îi mulţumiam lui Dumnezeu că mă lasă în viaţă”.
Raportul Aniţei cu Dumnezeu este total aparte: simplu, sincer, luminos, fără urmă de deznădejde. O asemenea comunicare se construieşte prin multă putere, tărie, credinţă şi este proba unei mari puteri lăuntrice pe care puţini o au.
Amintirile Aniţei Nandriş sunt considerate pagini strălucite despre exilul siberian şi sunt comparabile cu scrierile lui Soljeniţân. Comentariile au fost semnate de Monica Lovinescu, Rusu Mihalcea, Ştefan J. Fay, Gh. Nandriş. După părerea lor, darul narativ al Aniţei o pune în rândul clasicilor români. Merită să aducem aici drept exemplu subiectul cu cei doi supraveghetori care au pus-o la închisoare pe două luni: „După terminarea războiului s-au întors câţiva „gheroi”, alţii invalizi, ca să le deie lucru bun, căci au luptat. I-au pus „nacialinici” . Ca o bună povestitoare, Aniţa revine la soarta celor doi „nacialinici” care au insistat s-o pună la închisoare, pentru că, bolnavă fiind şi foarte slăbită, n-a putut ieşi la munci pe un ger de sub 40 grade. Nu le-a purtat pică, nu i-a blestemat, nu le-a dorit rău, s-a rugat în sinea ei: „Dă-le, Doamne, răsplată acelor care m-au îndreptat pe mine pe drumul acesta, căci parcă nu am făcut nici un rău aşa mare. ...M-am gândit din tot sufletu, arată-le, Doamne, că mare-i puterea ta”.
Aniţa urmăreşte în povestire soarta celor doi. Până s-a întors ea din închisoare, unul dintre ei fusese arestat: furase casa cu bani din „cantoră” şi l-au prins. L-au dus tot la Năda unde a stat şi Aniţa. În curând, a nimerit şi al doilea la închisoare. Aniţa avea de mers la raion, la spital, pentru o comisie medicală. Drumul trecea pe lângă închisoare. În curtea închisorii, i-a văzut pe ambii tăind lemne. Aici trebuie să apreciem şi doza de umor a autoarei: „M-am dus anume pe aproape de gard şi le-am zis „zdrasţuchi” ca să mă vadă. Nu mi-au răspuns nimic, dar cred că tot s-au gândit la fapta ce au făcut-o, căci prea în scurt timp au ajuns aice. Peste un an, pe unul l-au dus mai departe, dar unuia i-au dat drumu. Era tot primăvara pe când se hrintuia ghiaţa, aşa că el a dat telegramă la familie că s-a liberat şi vine acasă, dar nu a ajuns nici până astăzi. ...Aşa că puterea lui Dumnezeu este tare mare şi am cunoscut-o mult, totdeauna, dar mai mult cât am fost pe meleagurile cele amară”.
Îndemnată de fratele ei, dr. Ion Nandriş, să scrie, a ţinut întocmai cont de sfaturile lui: „Totdeauna să te grăbeşti încet. Aş ruga să nu uiţi întâmplări, lucruri, oameni, nume necazurile, bolile, obiceiurile văzute, auzite, fie cât de mici, de s-ar putea să le aşterni pe hârtie...”.
Aniţa descrie, cu lux de amănunte, ca o povestitoare înnăscută, despre tradiţiile şi obiceiurile localnicilor; despre modul de viaţă al românilor deportaţi: ce lucrau, ce mâncau, cum pregăteau fierturile din nimic, cum mergeau la cules fructe de pădure, pentru a lupta cu scorbutul provocat de avitaminoză; cum îşi coseau haine din capete de sfoară, din saci vechi întorşi pe dos, spălaţi şi vopsiţi în ierburi opărite, din blană de câini, tunsă şi apoi toarsă...
Cu un spirit de observaţie demn de un toponimist sau geograf, descrie conştiincios toate localităţile prin care au trecut de când au plecat de acasă, din Mahala: Sadagura – Lujeni - Noua-Suliţă – Boian – Mamaliga – Ocniţa - Smerinca. Tot atât de minuţios descrie localităţile şi oraşele din Siberia prin câte au trecut: Omsc (Saldaschi raion, Cuşinofca) – Bolşiareca – Salihard – Şuga – Nadâm - Nâda... Râurile, notate şi ele cu exactitate: după ce au trecut apa Nistrului, au mers 20 de zile cu trenul şi au ajuns la o apă, Irtâş, apoi pe Obi... Harul Aniţei este indiscutabil. La pag. 76 face o paralelă cutremurătoare între soarta ei şi soarta Anei lui Manole; din „poezia tare frumoasă” pe care o ţinea minte de la şcoală: „Căci parcă Dumnezeu a trimis şi înaintea mea, când am făcut pasul cel nenorocit şi m-am întors înapoi, din drumul pe care am fost pornită, ploaie aşa grozavă cu trăsnete, ca un semn parcă să-mi spuie: de ce te-ai întors la necaz şi nenorocire? Mergi pe drumul drept pe care ai fost pornită. Dar iacă, aşa ca nevasta lui Manolia, nu m-am întors, ci am venit pe calia cea nenorocită, spre casă şi avere, de care i-a părut rău bărbatului să se despartă”. „Zidirea” Aniţei n-a fost o mănăstire, a fost o deportare la Polul Nord, pe 20 de ani. 20 de ani de luptă, de dragul copiilor, pentru a supravieţui. Monument de dragoste de copii, de mamă, de fraţi, şi de iubire de Dumnezeu, în grija căruia s-a lăsat.
Echilibrul şi forţa acestei femei, prezenţa de spirit şi calmul de care dă dovadă din prima clipă de calvar, intuiţia şi instinctul de care este condusă întrec orice aşteptare.
Cartea Aniţei, o carte-document, scrisă firesc şi cu har, poate servi lesne drept exemplu pentru tinerii de azi, când se confruntă cu greutăţi neînsemnate şi sunt gata să cedeze; poate servi drept model pentru mamele de azi care şi-au părăsit copiii de bună voie, nesilite de nimeni, pe timp de pace, motivând că n-au ce mânca; şi pentru cei plecaţi în lume şi pe care nu-i macină dorul de casă; un bun exemplu pentru iubire şi solidaritate între fraţi (primele scrisori de la fraţi, după şase ani de despărţire, Aniţa le-a numit „medicamente” pentru suflet).
Toate referinţele critice apreciază talentul Aniţei şi valoarea enormă a cărţii. Monica Lovinescu aşează cartea într-un raft al clasicilor, iar Gheorghe Nandriş consideră că „va veni o vreme când cartea Aniţei va fi o lectură de referinţă, nelipsită din rafturile bibliotecilor şcolare”.
Deşi Aniţa nu operează nicăieri cu noţiuni ca demnitate, curaj, patriotism, iubire de neam - viaţa ei este un model de rezistenţă tacită şi o lecţie pentru copiii ei, care vor creşte la fel de demni şi iubitori de mamă, de neam, de Dumnezeu. Demnitatea lor ia forma curajului: luptă pentru reabilitare, pentru a-şi redobândi casa, chiar dacă a trebuit s-o răscumpere. Dar Aniţa nu se opreşte aici. Scrie cartea, se „mărturiseşte” hârtiei şi moare împăcată în casa ei, în patul ei, îngrijită cu dragoste de copii, nepoţi şi strănepoţi.
Mărturiile Aniţei dezvăluie ce li s-a întâmplat miilor de români basarabeni şi bucovineni deportaţi, dar care, întorşi acasă, au rămas muţi de durere, de umilinţă, de groaza redeportării şi au tăcut, n-au povestit. Aniţa i-a reabilitat moral pe toţi. Aniţa i-a repus pe toţi în rândurile martirilor şi ale eroilor.
Îi sunt recunoscătoare Aniţei. De la ea am aflat ceea ce n-am reuşit să aflu de la mama mea şi nu voi mai putea afla vreodată. Mă închin memoriei mamei şi memoriei Aniţei.
„După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară”. (Monica Lovinescu)

Valentina Butnaru